Noul Valaam, 5 februarie 1956
Copiii mei plini de dragoste către Domnul,
Aţi adunat scrisorile mele şi vreţi să le editaţi. Dacă credeţi că pot fi de folos, faceţi aceasta !
Ştiţi că am scris aceste scrisori în momente şi pentru persoane diferite; repetările sunt deci inevitabile. Ar fi bine dacă aş putea să le recitesc; din nefericire, este imposibil, căci picioarele mele bolnave mă împiedică să vin până la voi. Ei da, îmbătrânesc. Am acum 83 de ani bătuţi pe muchie! Slavă Domnului că memoria mea, deşi slăbită, nu m-a trădat până acum.
Am scris aceste scrisori aşa cum Dumnezeu mi le-a inspirat. Sunt de felul meu un om timid, cu o inteligenţă limitată – sunt deplin conştient de aceasta – şi am o memorie proastă. Nu am fost la şcoală şi scriu precum vorbesc.
Pe vremuri, încă nu exista lampa cu petrol şi noaptea se lucra în nişte isbas (1) la lumina unei lutchina (2). Priveam flacăra şi puneam o nouă candelă în suport; jarul cădea într-un recipient cu apă – pregătit în acest scop. Tatăl meu împletea nişte laptisi (3), în timp ce mama şi sora mea torceau sau cârpeau. Mai aveam încă doi fraţi. Alt lucru interesant: nu existau chibrite; făceam o gaură mică în vatră unde cu vătraiul adunam jar; în felul acesta păstram focul. Dacă jarul se stingea, mama spunea: „Vanka, du-te şi ia cărbune de la Andrei!“ Aduceam o bucată de cărbune într-o cutie, suflam peste ea, apropiam o candelă şi aveam din nou foc.
Aveam un croitor care făcea şube. Ştia să citească şi-mi dădea lecţii. înţelegeam greu; sora mea, din contră, a învăţat repede alfabetul şi-mi reproşa: „Cum se face că tu nu înţelegi? Uite, eu am învăţat deja totul şi tu încă n-ai înţeles!“ Într-un sfârşit, am învăţat şi eu să citesc.
După ce am început să citesc, mi-am cumpărat câteva cărticele cu „Vieţile Sfinţilor“ – se edita pe atunci acest fel de cărţulii. Aveam un prieten care împărtăşea aceleaşi preocupări; discutam despre cum să ne mântuim. Mergeam pe jos în pustnicia Sfântului Nil, aflată la 15 km de noi; uscam un sac de pesmeţi, îl puneam în spate şi plecam. Am fost acolo de trei ori. Auzisem spunându-se că pustnica Matrona trăia acolo prin păduri, dar niciodată nu am reuşit s-o vedem. Eram puţin cam blegi: nu aveam decât 13 ani.
Fratele meu mai mare trăia la Sankt Petersburg. Era priceput în afaceri şi nu era prost; avea un han şi m-a luat la el. Am stat ceva timp cu el şi am continuat să-mi cumpăr cărţi. Într-o zi, fratele meu a plecat la ţară şi eu la mănăstirea Konevsk. Am întâlnit un tovarăş de drum ce vorbea finlandeza. Konevsk nu ne-a plăcut şi ne-am continuat drumul până la Valaam. Eu am rămas, în vreme ce tovarăşul meu s-a întors la Sankt Petersburg. Aveam atunci 16 ani. Mama mea a venit să mă vadă. După patru ani petrecuţi în mănăstire, am fost chemat la arme. Am servit patru ani într-un regiment de infanterie – atâta era durata serviciului militar. După aceea, am stat doi ani cu tatăl meu şi am revenit la Valaam în 1900. De atunci am trăit în mănăstire şi niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul să mă întorc în lume.
Mulţumesc lui Dumnezeu care, în bunătatea Sa, m-a considerat vrednic, aşa păcătos cum sunt, să-mi petrec toată viaţa la mănăstire. Mă rog smerit celui care va citi scrisorile mele să-şi amintească în rugăciunile sale de mine, cel mult păcătos.
Note:
1. Casă de lemn a ţăranilor din Rusia de Nord.
2. Candelă fixată pe un stâlp, alimentată cu un băţ subţire de lemn ce trebuia schimbat foarte des.
3. Un fel de espadrile împletite din cânepă.
Aţi adunat scrisorile mele şi vreţi să le editaţi. Dacă credeţi că pot fi de folos, faceţi aceasta !
Ştiţi că am scris aceste scrisori în momente şi pentru persoane diferite; repetările sunt deci inevitabile. Ar fi bine dacă aş putea să le recitesc; din nefericire, este imposibil, căci picioarele mele bolnave mă împiedică să vin până la voi. Ei da, îmbătrânesc. Am acum 83 de ani bătuţi pe muchie! Slavă Domnului că memoria mea, deşi slăbită, nu m-a trădat până acum.
Am scris aceste scrisori aşa cum Dumnezeu mi le-a inspirat. Sunt de felul meu un om timid, cu o inteligenţă limitată – sunt deplin conştient de aceasta – şi am o memorie proastă. Nu am fost la şcoală şi scriu precum vorbesc.
Pe vremuri, încă nu exista lampa cu petrol şi noaptea se lucra în nişte isbas (1) la lumina unei lutchina (2). Priveam flacăra şi puneam o nouă candelă în suport; jarul cădea într-un recipient cu apă – pregătit în acest scop. Tatăl meu împletea nişte laptisi (3), în timp ce mama şi sora mea torceau sau cârpeau. Mai aveam încă doi fraţi. Alt lucru interesant: nu existau chibrite; făceam o gaură mică în vatră unde cu vătraiul adunam jar; în felul acesta păstram focul. Dacă jarul se stingea, mama spunea: „Vanka, du-te şi ia cărbune de la Andrei!“ Aduceam o bucată de cărbune într-o cutie, suflam peste ea, apropiam o candelă şi aveam din nou foc.Aveam un croitor care făcea şube. Ştia să citească şi-mi dădea lecţii. înţelegeam greu; sora mea, din contră, a învăţat repede alfabetul şi-mi reproşa: „Cum se face că tu nu înţelegi? Uite, eu am învăţat deja totul şi tu încă n-ai înţeles!“ Într-un sfârşit, am învăţat şi eu să citesc.
După ce am început să citesc, mi-am cumpărat câteva cărticele cu „Vieţile Sfinţilor“ – se edita pe atunci acest fel de cărţulii. Aveam un prieten care împărtăşea aceleaşi preocupări; discutam despre cum să ne mântuim. Mergeam pe jos în pustnicia Sfântului Nil, aflată la 15 km de noi; uscam un sac de pesmeţi, îl puneam în spate şi plecam. Am fost acolo de trei ori. Auzisem spunându-se că pustnica Matrona trăia acolo prin păduri, dar niciodată nu am reuşit s-o vedem. Eram puţin cam blegi: nu aveam decât 13 ani.
Fratele meu mai mare trăia la Sankt Petersburg. Era priceput în afaceri şi nu era prost; avea un han şi m-a luat la el. Am stat ceva timp cu el şi am continuat să-mi cumpăr cărţi. Într-o zi, fratele meu a plecat la ţară şi eu la mănăstirea Konevsk. Am întâlnit un tovarăş de drum ce vorbea finlandeza. Konevsk nu ne-a plăcut şi ne-am continuat drumul până la Valaam. Eu am rămas, în vreme ce tovarăşul meu s-a întors la Sankt Petersburg. Aveam atunci 16 ani. Mama mea a venit să mă vadă. După patru ani petrecuţi în mănăstire, am fost chemat la arme. Am servit patru ani într-un regiment de infanterie – atâta era durata serviciului militar. După aceea, am stat doi ani cu tatăl meu şi am revenit la Valaam în 1900. De atunci am trăit în mănăstire şi niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul să mă întorc în lume.
Mulţumesc lui Dumnezeu care, în bunătatea Sa, m-a considerat vrednic, aşa păcătos cum sunt, să-mi petrec toată viaţa la mănăstire. Mă rog smerit celui care va citi scrisorile mele să-şi amintească în rugăciunile sale de mine, cel mult păcătos.
Note:
1. Casă de lemn a ţăranilor din Rusia de Nord.
2. Candelă fixată pe un stâlp, alimentată cu un băţ subţire de lemn ce trebuia schimbat foarte des.
3. Un fel de espadrile împletite din cânepă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu