Se ştie foarte puţin despre copilăria celui ce va deveni stareţul1 Ioan de la Valaam, Ivan Alekseevici Alekseev. S-a născut la 26 februarie 1873 în provincia Tver, în Rusia. Vechi iobagi eliberaţi, părinţii lui sunt ţărani. Fiind credincioşi, fac împreună cu copiii lor – trei băieţi şi o fată – numeroase pelerinaje la marile lăcaşuri spirituale, cum ar fi mănăstirea Sfântul Iosif de la Volokolamsk. Foarte curând, micul Ivan este atras de religie. Citeşte cu pasiune opuscule despre vieţile sfinţilor, cumpărate cu câteva copeici. Începând de la 13 ani pleacă în pelerinaje cu un prieten, mai ales în pustnicia marelui ascet, sfântul Nil Sorsky (1433-1508).
Dar, cum necesităţile economice obligă, Ivan este forţat să-şi părăsească satul natal pentru a se alătura fratelui său mai mare, care-şi deschisese o cârciumă la Sankt Petersburg. „Barman“, şi-a făcut timp de trei ani ucenicia de viitor mângâietor de suflete. De dimineaţa până seara, omenirea îşi desfăşoară în faţa ochilor lui spectacolul tragic şi lipsit de menajamente al măreţiilor şi mizeriilor ei, al bucuriilor şi suferinţelor ei. Prin întâlnirea zilnică cu oameni simpli, beţivi sau tâlhari de tot felul, Ivan învaţă să răbde, să compătimească şi să nu judece pe celălalt. Caracterul profund existenţial şi comun al învăţăturii sale îşi trage cu siguranţă de aici rădăcinile. Însă această viaţă lumească nu-l atrage. Ivan îşi doreşte altceva. Dumnezeu îl cheamă dinlăuntrul fiinţei sale. Se hotărăşte să devină călugăr. La 16 ani intră la renumita mănăstire Valaam. Foarte repede este trimis la schitul Sfântul Gherman, eficient în agricultură şi în creşterea animalelor. Patru ani mai târziu este chemat să-şi satisfacă serviciul militar: 48 de luni într-un batalion de carabinieri! După eliberare, Ivan se întoarce în satul natal. Însă el ştie unde îi este locul, adevărata sa patrie. Aşa cum va scrie mai târziu: „Ideea de a rămâne în lume nu mi-a trecut niciodată prin minte“.
La 28 mai 1901, Ivan se întoarce definitiv la Valaam. Culme a nenorocului, este trimis într-o dependinţă urbană a mănăstirii, în portul Sankt Petersburg. O ascultare care, după cum va spune, i-a făcut mai mult rău decât bine. Căci grupul mic de călugări instalat în capitală este însărcinat îndeosebi cu gestiunea treburilor între oraş şi mănăstire. Ivan îşi petrece zilele străbătând oraşul. Peste tot nu vede decât mândrie, agitaţie, goană după bani, patimi exacerbate. Nefericit, pricepe sensul profund al vanităţii şi al caracterului efemer al lucrurilor lumii acesteia. Este tuns călugăr în 1910 şi primeşte numele de Iachint.
După mai multe cereri, Iachint primeşte îngăduinţa să se întoarcă la Valaam. Însărcinările şi ascultările se succed. În 1915 este trimis la schitul Sfântul Ioan Botezătorul. O mare binecuvântare, tainic nădăjduită. Fiindcă locul acesta, o insulă stâncoasă, este o veritabilă şcoală de stareţi, de părinţi înaintaţi în viaţa duhovnicească. Programul zilnic este auster după puterile fiecăruia, posturile deosebit de aspre: niciodată lapte, brânză, ouă sau peşte şi foarte rar idei. Femeilor, bineînţeles, le este interzis accesul.
Dar Iachint nu are răgazul să se aşeze. După şase ani de viaţă aproape pustnicească, este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon de la Petsam, înfiinţată în secolul al XVI-lea în nordul îndepărtat al Rusiei. O „onoare“ care îl apasă şi care, mai ales, îl uimeşte mult. De ce el, un simplu călugăr, a fost ales, în vreme ce comunitatea de la Valaam, consolidată de cei 500 de membri, are nu mai puţin de 75 de ieromonahi şi 35 de diaconi? Dar nu are de ales. Trebuie să se supună. Timid din fire, se simte foarte liniştit. Evenimentele se precipită. În cincisprezece zile este pe rând hirotonit diacon, preot şi, în sfârşit, pe data de 19 octombrie 1921, egumen. Are două săptămâni pentru a învăţa să oficieze Sfânta Liturghie şi pentru a se pregăti de lunga sa călătorie spre Oceanul Arctic.
Contrar obiceiurilor, părintele Iachint renunţă să-şi compună dinainte o predică cu ocazia întronizării sale. Cu atât mai rău pentru zeloşii protocolului, ai pompei şi ai retoricii ecleziastice! Decide, pur şi simplu, să-şi lase inima să vorbească. El cere cu umilinţă fraţilor noi să-l ajute, să-i ierte greşelile şi stângăciile pe care le-ar putea comite în exercitarea funcţiunilor. „Esenţialul, spune el, este să ne străduim ca pacea şi înţelegerea să domnească între noi.“
Centru cultural înfloritor şi bastion prosper al credinţei ortodoxe în nord la începutul acestui secol, mănăstirea Sfântul Trifon pe care o moşteneşte părintele Iachint este în plină decadenţă. Primul război mondial a lipsit-o de viaţă, cucerirea independenţei finlandeze (1919 – 1920), separând-o de Rusia, i-a distrus forţele vitale, esenţiale pentru înnoirea ei. În douăzeci de ani, comunitatea a scăzut de la 200 la 20 de membri. Mai grav însă, nivelul spiritual al călugărilor, care merg rar la biserică şi nu-i citesc pe Sfinţii Părinţi, este foarte scăzut. Părintele Iachint va face tot posibilid pentru a-l redresa. Însă el nu are decât o dorinţă: să se întoarcă cât mai curând la Valaam. Cu inima plină de nostalgie, el va trebui totuşi să rămână vreo zece ani în nord.
În primăvara anului 1932, părintele Iachint este, în sfârşit, eliberat din funcţiile sale. Poate reveni la Valaam. La întoarcerea sa, primeşte schima mare şi numele de Ioan, echivalentul rusescului Ivan, prenumele său de botez. Se stabileşte la schitul Sfântul Ioan Botezătorul şi devine pustnic. Iubeşte această viaţă simplă, solitară, ritmată de post şi de lungi privegheri, închinată rugăciunii neîntrerupte pentru mântuirea sufletului său şi a lumii întregi. Însă, cu anii, viaţa pe insulă devine din ce în ce mai dificilă. Numărul schimnicilor scade văzând cu ochii. Începând cu sfârşitul anilor '30, părintele Ioan trebuie să revină la mănăstirea principală, pentru a-şi petrece iarna.
El are drept sarcină să-l asiste pe duhovnicul mănăstirii şi să slujească. În 1938, devine părintele duhovnicesc al comunităţii, dar şi al numeroşilor vizitatori şi prieteni ai mănăstirii. Renumită în întreaga lume, situată pe teritoriul controlat de Finlanda după cucerirea independenţei (1919 – 1920), Valaam era atunci un loc important de pelerinaj, mai ales pentru emigranţii ruşi şi pentru finlandezi.
Dar roata istoriei se întoarce încă o dată şi totul se schimbă în iarna lui 1938. Reluând ofensiva, U.R.S.S.-ul invadează o parte a Finlandei. În ciuda unei rezistenţe eroice, finlandezii cedează Carelia – bastion al Ortodoxiei, unde se găseşte mănăstirea Valaam – şi o parte din Laponia. Călugării de la Valaam sunt constrânşi la exil. Părăsesc malurile lacului Ladoga pentru a ajunge în centrul Finlandei, regiunea Heinavesi. Găsind o icoană a sfântului Serghei şi a sfântului Gherasim – fondatorii Valaamului – într-o fermă de vânzare, ei văd un semn al Providenţei şi se instalează aici. Insulă de pace şi singurătate, pierdută într-o regiune de păduri şi lacuri greu accesibilă, se naşte Noul Valaam. Dacă peisajul este superb, condiţiile de existenţă sunt foarte aspre. Locurile de cazare nu ajung să găzduiască cei 150 de membri ai comunităţii. La Vechiul Valaam, fiecare călugăr avea chilia lui. Aici, sunt uneori cinci în aceeaşi cameră şi unii dorm pe podea. În fapt, este mai puţin o renaştere decât o decadenţă pe care mănăstirea trăieşte. Comunitatea îmbătrâneşte primejdios şi novicii, foarte rari, nu sunt îndeajuns pentru a reînnoi forţele. La începutul anilor '40, din 127 de călugări 71 au între 70 şi 84 de ani, 49 între 60 şi 70 şi doar 7 mai puţin de 60 de ani! Pentru părintele Ioan, nu mai încape îndoială: profeţia episcopului Ignatie Brianceaninov despre călugării timpurilor din urmă este pe cale de a se împlini.
În octombrie 1947, egumenul de la Valaam moare şi părintele Ioan este chemat să-i urmeze. O cruce pe care nu şi-o doreşte, dar pe care este gata să o poarte din ascultare, cu ajutorul fraţilor şi al rugăciunilor lor. Din fericire pentru el, invocând motive canonice, episcopul de Kuopio respinge alegerea făcută de mănăstire. Spre uşurarea părintelui Ioan, un alt călugăr este ales.
Încă de pe atunci, stareţul îşi va împărţi timpul intre munca câmpului şi în pădure, celebrarea slujbelor, spovedanii şi bogata sa corespondenţă cu fiii săi duhovniceşti. Atât cât va fi în putere şi până la sfârşitul vieţii, el va scrie scrisori şi felicitări de Crăciun şi de Paşti. Adesea, după cum povesteşte Arhimandritul Pantelimon, el mai trimitea şi pâini sfinţite, medicamente făcute la mănăstire, obiecte personale, cum ar fi ceasul său de buzunar.
Ne-ar putea mira faptul că părintele Ioan vorbeşte aşa de des de hrană în scrisorile sale. Aceasta din cauză că la Valaam condiţiile de viaţă erau mai mult decât rudimentare. Aproape inumane. După război, foametea pusese stăpânire pe ţară. Bătrâni, la capătul puterilor, mulţi călugări încetau să se mai lupte. Neglijate, spaţiile în comun deveneau de nesuportat. Infirmeria era pradă gunoaielor şi mirosurilor pestilenţiale, bucătăria şi trapeza erau invadate de gândaci aşa de numeroşi, încât erau găsiţi şi în supă. Uneori, prin milostenia unei pensiuni sau a unor donatori externi, călugării, întocmai ca şi părintele Ioan, preferau să mănânce în chilia lor.
Viaţa nu era aspră doar la nivelul material. Era şi la cel comunitar. Aşa că mănăstirea, cu trecerea anilor, semăna tot mai mult cu un ospiciu. Ne putem imagina viaţa stareţului Ioan în mijlocul acestor bătrâni dintre care unii îşi pierdeau memoria, surzeau, înţelegeau totul pe dos, îi furau bastonul şi lucrurile, bârfeau egumenul, acuzându-l că psalmodiază ca un docher, scuipau în faţă pe matuşka ce spăla rufele, fugeau, treceau clandestin graniţa rusească în speranţa de a ajunge la Vechiul Valaam şi ajungeau în închisoare...
Toate acestea, fără a număra şi certurile interne dintre călugării nostalgici ai Vechiului Valaam şi pragmaticii dornici de a-şi termina zilele în Noul Valaam, disputele între partizanii calendarului iulian, folosit de Patriarhia din Moscova, si adepţii calendarului gregorian adoptat de Biserica finlandeză. Luptele interne erau prilejuite şi de probleme de jurisdicţie şi conflictele între Biserica Finlandei – subordonată Patriarhiei de la Constantinopol din 1923 şi preocupată de independenţa ei – şi Patriarhia de la Moscova, dornică de a lua iarăşi la sânul său vechea sa dioceză şi de a se reuni, fără autorizaţia episcopatului finlandez, cu mănăstirea Valaam. Între cele două biserici nu va exista comuniune până în 1957!
Înţelegem de ce, în aceste condiţii, stareţul Ioan se plânge de mai multe ori că nu are pe nimeni la mănăstire cu care să vorbească despre viaţa duhovnicească. Dar, în ciuda tuturor condiţiilor, el va păstra întotdeauna o atitudine foarte înţeleaptă şi echilibrată, mulţumindu-se să repete: „În general, orice se poate întâmpla în viaţă“. Duhovnic oficial al mănăstirii, recunoscut ca fiind un adevărat stareţ, Părintele Ioan va rămâne până la capăt fidel exigenţelor vieţii de obşte. În loc să se retragă în chilia sa, el se străduieşte din ascultare să asiste la slujbe, să lucreze cu ceilalţi. Însă anii trec si simte cum flacăra vieţii sale se stinge puţin câte puţin. Moartea călugărilor bătrâni sporeşte în jurul lui şi-şi petrece din ce în ce mai mult timp în cimitir. În 1956, întorcându-se de la o înmormântare, notează într-unui din carnetele sale: „În curând, foarte curând, trupul meu pământesc se va odihni într-unui din aceste coşciuge, va coborî într-o groapă rece şi va fi acoperit de nisip. Se va face o moviliţă pe vârful mormântului şi se va înfige în ea o cruce. Poate vreun suflet milostiv îmi va scrie numele pe o placă. Înalţi Părinţi care rămâneţi în această viaţă, vă rog, când veţi veni la mormântul meu, rugaţi-vă pentru sufletul meu cel păcătos!“
În scrisorile şi în carnetele sale, aluziile la propria sa moarte vor deveni din ce în ce mai frecvente. Sentimentele exprimate simt multiple, schimbătoare. Dorinţa de a trăi: „M-am privit în oglindă. (...) Ochii şi obrajii îmi sunt zbârciţi. Dar, lucru minunat, mintea îmi este încă puternică şi viguroasă“ (24 ianuarie 1957). Luciditatea: „Cu toate că mă simt foarte bine în trupul meu (...), a venit timpul să merg către cealaltă viaţă, cea veşnică şi fără de sfârşit“ (13 aprilie 1957). Spaima sfântă: „Când mă gândesc la viaţa veşnică, sufletul îmi este cuprins de spaimă. Este o mare taină (...). În general, este uşor să priveşti pe cineva murind, dar când vine vremea să mori tu însuţi, cât de greu este să suporţi vederea înfricoşătoare a veşniciei! Este absolut înspăimântător, pentru că noi nu ştim nimic din ceea ce este dincolo“ (17 noiembrie 1957 şi 12 ianuarie 1958). În sfârşit, acceptarea: „Chiar dacă încercăm să ne economisim forţele, nu vom putea scăpa legii morţii (...). Oamenii se deosebesc prin maniera de a muri. Pentru unii este greu, pentru alţii uşor; aceasta depinde de ce dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi“ (5 februarie 1958).
În zorii zilei de 6 iunie 1958, novicele Andrei, comisionarul mănăstirii, îl găseşte pe Părintele Ioan, şezând pe pat, încovoiat. Îşi dăduse sufletul Domnului. Unul dintre apropiaţii săi va scrie: „Înmormântarea lui a fost liniştită, simplă, modestă – aşa cum îi plăceau lui lucrurile să fie, şi aşa cum a fost el însuşi toată viaţa.“
La 28 mai 1901, Ivan se întoarce definitiv la Valaam. Culme a nenorocului, este trimis într-o dependinţă urbană a mănăstirii, în portul Sankt Petersburg. O ascultare care, după cum va spune, i-a făcut mai mult rău decât bine. Căci grupul mic de călugări instalat în capitală este însărcinat îndeosebi cu gestiunea treburilor între oraş şi mănăstire. Ivan îşi petrece zilele străbătând oraşul. Peste tot nu vede decât mândrie, agitaţie, goană după bani, patimi exacerbate. Nefericit, pricepe sensul profund al vanităţii şi al caracterului efemer al lucrurilor lumii acesteia. Este tuns călugăr în 1910 şi primeşte numele de Iachint.
După mai multe cereri, Iachint primeşte îngăduinţa să se întoarcă la Valaam. Însărcinările şi ascultările se succed. În 1915 este trimis la schitul Sfântul Ioan Botezătorul. O mare binecuvântare, tainic nădăjduită. Fiindcă locul acesta, o insulă stâncoasă, este o veritabilă şcoală de stareţi, de părinţi înaintaţi în viaţa duhovnicească. Programul zilnic este auster după puterile fiecăruia, posturile deosebit de aspre: niciodată lapte, brânză, ouă sau peşte şi foarte rar idei. Femeilor, bineînţeles, le este interzis accesul.
Dar Iachint nu are răgazul să se aşeze. După şase ani de viaţă aproape pustnicească, este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon de la Petsam, înfiinţată în secolul al XVI-lea în nordul îndepărtat al Rusiei. O „onoare“ care îl apasă şi care, mai ales, îl uimeşte mult. De ce el, un simplu călugăr, a fost ales, în vreme ce comunitatea de la Valaam, consolidată de cei 500 de membri, are nu mai puţin de 75 de ieromonahi şi 35 de diaconi? Dar nu are de ales. Trebuie să se supună. Timid din fire, se simte foarte liniştit. Evenimentele se precipită. În cincisprezece zile este pe rând hirotonit diacon, preot şi, în sfârşit, pe data de 19 octombrie 1921, egumen. Are două săptămâni pentru a învăţa să oficieze Sfânta Liturghie şi pentru a se pregăti de lunga sa călătorie spre Oceanul Arctic.
Contrar obiceiurilor, părintele Iachint renunţă să-şi compună dinainte o predică cu ocazia întronizării sale. Cu atât mai rău pentru zeloşii protocolului, ai pompei şi ai retoricii ecleziastice! Decide, pur şi simplu, să-şi lase inima să vorbească. El cere cu umilinţă fraţilor noi să-l ajute, să-i ierte greşelile şi stângăciile pe care le-ar putea comite în exercitarea funcţiunilor. „Esenţialul, spune el, este să ne străduim ca pacea şi înţelegerea să domnească între noi.“
Centru cultural înfloritor şi bastion prosper al credinţei ortodoxe în nord la începutul acestui secol, mănăstirea Sfântul Trifon pe care o moşteneşte părintele Iachint este în plină decadenţă. Primul război mondial a lipsit-o de viaţă, cucerirea independenţei finlandeze (1919 – 1920), separând-o de Rusia, i-a distrus forţele vitale, esenţiale pentru înnoirea ei. În douăzeci de ani, comunitatea a scăzut de la 200 la 20 de membri. Mai grav însă, nivelul spiritual al călugărilor, care merg rar la biserică şi nu-i citesc pe Sfinţii Părinţi, este foarte scăzut. Părintele Iachint va face tot posibilid pentru a-l redresa. Însă el nu are decât o dorinţă: să se întoarcă cât mai curând la Valaam. Cu inima plină de nostalgie, el va trebui totuşi să rămână vreo zece ani în nord.
În primăvara anului 1932, părintele Iachint este, în sfârşit, eliberat din funcţiile sale. Poate reveni la Valaam. La întoarcerea sa, primeşte schima mare şi numele de Ioan, echivalentul rusescului Ivan, prenumele său de botez. Se stabileşte la schitul Sfântul Ioan Botezătorul şi devine pustnic. Iubeşte această viaţă simplă, solitară, ritmată de post şi de lungi privegheri, închinată rugăciunii neîntrerupte pentru mântuirea sufletului său şi a lumii întregi. Însă, cu anii, viaţa pe insulă devine din ce în ce mai dificilă. Numărul schimnicilor scade văzând cu ochii. Începând cu sfârşitul anilor '30, părintele Ioan trebuie să revină la mănăstirea principală, pentru a-şi petrece iarna.
El are drept sarcină să-l asiste pe duhovnicul mănăstirii şi să slujească. În 1938, devine părintele duhovnicesc al comunităţii, dar şi al numeroşilor vizitatori şi prieteni ai mănăstirii. Renumită în întreaga lume, situată pe teritoriul controlat de Finlanda după cucerirea independenţei (1919 – 1920), Valaam era atunci un loc important de pelerinaj, mai ales pentru emigranţii ruşi şi pentru finlandezi.
Dar roata istoriei se întoarce încă o dată şi totul se schimbă în iarna lui 1938. Reluând ofensiva, U.R.S.S.-ul invadează o parte a Finlandei. În ciuda unei rezistenţe eroice, finlandezii cedează Carelia – bastion al Ortodoxiei, unde se găseşte mănăstirea Valaam – şi o parte din Laponia. Călugării de la Valaam sunt constrânşi la exil. Părăsesc malurile lacului Ladoga pentru a ajunge în centrul Finlandei, regiunea Heinavesi. Găsind o icoană a sfântului Serghei şi a sfântului Gherasim – fondatorii Valaamului – într-o fermă de vânzare, ei văd un semn al Providenţei şi se instalează aici. Insulă de pace şi singurătate, pierdută într-o regiune de păduri şi lacuri greu accesibilă, se naşte Noul Valaam. Dacă peisajul este superb, condiţiile de existenţă sunt foarte aspre. Locurile de cazare nu ajung să găzduiască cei 150 de membri ai comunităţii. La Vechiul Valaam, fiecare călugăr avea chilia lui. Aici, sunt uneori cinci în aceeaşi cameră şi unii dorm pe podea. În fapt, este mai puţin o renaştere decât o decadenţă pe care mănăstirea trăieşte. Comunitatea îmbătrâneşte primejdios şi novicii, foarte rari, nu sunt îndeajuns pentru a reînnoi forţele. La începutul anilor '40, din 127 de călugări 71 au între 70 şi 84 de ani, 49 între 60 şi 70 şi doar 7 mai puţin de 60 de ani! Pentru părintele Ioan, nu mai încape îndoială: profeţia episcopului Ignatie Brianceaninov despre călugării timpurilor din urmă este pe cale de a se împlini.
În octombrie 1947, egumenul de la Valaam moare şi părintele Ioan este chemat să-i urmeze. O cruce pe care nu şi-o doreşte, dar pe care este gata să o poarte din ascultare, cu ajutorul fraţilor şi al rugăciunilor lor. Din fericire pentru el, invocând motive canonice, episcopul de Kuopio respinge alegerea făcută de mănăstire. Spre uşurarea părintelui Ioan, un alt călugăr este ales.
Încă de pe atunci, stareţul îşi va împărţi timpul intre munca câmpului şi în pădure, celebrarea slujbelor, spovedanii şi bogata sa corespondenţă cu fiii săi duhovniceşti. Atât cât va fi în putere şi până la sfârşitul vieţii, el va scrie scrisori şi felicitări de Crăciun şi de Paşti. Adesea, după cum povesteşte Arhimandritul Pantelimon, el mai trimitea şi pâini sfinţite, medicamente făcute la mănăstire, obiecte personale, cum ar fi ceasul său de buzunar.
Ne-ar putea mira faptul că părintele Ioan vorbeşte aşa de des de hrană în scrisorile sale. Aceasta din cauză că la Valaam condiţiile de viaţă erau mai mult decât rudimentare. Aproape inumane. După război, foametea pusese stăpânire pe ţară. Bătrâni, la capătul puterilor, mulţi călugări încetau să se mai lupte. Neglijate, spaţiile în comun deveneau de nesuportat. Infirmeria era pradă gunoaielor şi mirosurilor pestilenţiale, bucătăria şi trapeza erau invadate de gândaci aşa de numeroşi, încât erau găsiţi şi în supă. Uneori, prin milostenia unei pensiuni sau a unor donatori externi, călugării, întocmai ca şi părintele Ioan, preferau să mănânce în chilia lor.
Viaţa nu era aspră doar la nivelul material. Era şi la cel comunitar. Aşa că mănăstirea, cu trecerea anilor, semăna tot mai mult cu un ospiciu. Ne putem imagina viaţa stareţului Ioan în mijlocul acestor bătrâni dintre care unii îşi pierdeau memoria, surzeau, înţelegeau totul pe dos, îi furau bastonul şi lucrurile, bârfeau egumenul, acuzându-l că psalmodiază ca un docher, scuipau în faţă pe matuşka ce spăla rufele, fugeau, treceau clandestin graniţa rusească în speranţa de a ajunge la Vechiul Valaam şi ajungeau în închisoare...
Toate acestea, fără a număra şi certurile interne dintre călugării nostalgici ai Vechiului Valaam şi pragmaticii dornici de a-şi termina zilele în Noul Valaam, disputele între partizanii calendarului iulian, folosit de Patriarhia din Moscova, si adepţii calendarului gregorian adoptat de Biserica finlandeză. Luptele interne erau prilejuite şi de probleme de jurisdicţie şi conflictele între Biserica Finlandei – subordonată Patriarhiei de la Constantinopol din 1923 şi preocupată de independenţa ei – şi Patriarhia de la Moscova, dornică de a lua iarăşi la sânul său vechea sa dioceză şi de a se reuni, fără autorizaţia episcopatului finlandez, cu mănăstirea Valaam. Între cele două biserici nu va exista comuniune până în 1957!
Înţelegem de ce, în aceste condiţii, stareţul Ioan se plânge de mai multe ori că nu are pe nimeni la mănăstire cu care să vorbească despre viaţa duhovnicească. Dar, în ciuda tuturor condiţiilor, el va păstra întotdeauna o atitudine foarte înţeleaptă şi echilibrată, mulţumindu-se să repete: „În general, orice se poate întâmpla în viaţă“. Duhovnic oficial al mănăstirii, recunoscut ca fiind un adevărat stareţ, Părintele Ioan va rămâne până la capăt fidel exigenţelor vieţii de obşte. În loc să se retragă în chilia sa, el se străduieşte din ascultare să asiste la slujbe, să lucreze cu ceilalţi. Însă anii trec si simte cum flacăra vieţii sale se stinge puţin câte puţin. Moartea călugărilor bătrâni sporeşte în jurul lui şi-şi petrece din ce în ce mai mult timp în cimitir. În 1956, întorcându-se de la o înmormântare, notează într-unui din carnetele sale: „În curând, foarte curând, trupul meu pământesc se va odihni într-unui din aceste coşciuge, va coborî într-o groapă rece şi va fi acoperit de nisip. Se va face o moviliţă pe vârful mormântului şi se va înfige în ea o cruce. Poate vreun suflet milostiv îmi va scrie numele pe o placă. Înalţi Părinţi care rămâneţi în această viaţă, vă rog, când veţi veni la mormântul meu, rugaţi-vă pentru sufletul meu cel păcătos!“
În scrisorile şi în carnetele sale, aluziile la propria sa moarte vor deveni din ce în ce mai frecvente. Sentimentele exprimate simt multiple, schimbătoare. Dorinţa de a trăi: „M-am privit în oglindă. (...) Ochii şi obrajii îmi sunt zbârciţi. Dar, lucru minunat, mintea îmi este încă puternică şi viguroasă“ (24 ianuarie 1957). Luciditatea: „Cu toate că mă simt foarte bine în trupul meu (...), a venit timpul să merg către cealaltă viaţă, cea veşnică şi fără de sfârşit“ (13 aprilie 1957). Spaima sfântă: „Când mă gândesc la viaţa veşnică, sufletul îmi este cuprins de spaimă. Este o mare taină (...). În general, este uşor să priveşti pe cineva murind, dar când vine vremea să mori tu însuţi, cât de greu este să suporţi vederea înfricoşătoare a veşniciei! Este absolut înspăimântător, pentru că noi nu ştim nimic din ceea ce este dincolo“ (17 noiembrie 1957 şi 12 ianuarie 1958). În sfârşit, acceptarea: „Chiar dacă încercăm să ne economisim forţele, nu vom putea scăpa legii morţii (...). Oamenii se deosebesc prin maniera de a muri. Pentru unii este greu, pentru alţii uşor; aceasta depinde de ce dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi“ (5 februarie 1958).
În zorii zilei de 6 iunie 1958, novicele Andrei, comisionarul mănăstirii, îl găseşte pe Părintele Ioan, şezând pe pat, încovoiat. Îşi dăduse sufletul Domnului. Unul dintre apropiaţii săi va scrie: „Înmormântarea lui a fost liniştită, simplă, modestă – aşa cum îi plăceau lui lucrurile să fie, şi aşa cum a fost el însuşi toată viaţa.“
Maxime EGGER
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu