Patericul de la Optina - Cuviosul Stareţ Leonid - Minunile şi cuvinte de folos

Minunile

Vindecarea bolnavilor şi îndrăciţilor

Beneficiind de ajutorul părinţilor în toate nevoile, cu care veneau oamenii la el, cuviosul Leonid, în afară de îndrumarea duhovnicească, nu refuza să acorde ajutorul şi în bolile trupeşti, folosind câteva metode încercate în popor. În principal, folosea pentru vindecare aşa numita apă amară, pe care o ţinea la el în timpul zilei, având uneori până la un ciubăr şi jumătate. Obştea nu a încetat să pregătească apa amară şi să o dea bolnavilor nici după sfârşitul schimnicului, însă după ce el a murit, această apă şi-a pierdut acea putere mult tămăduitoare, care ajută la toate bolile, deşi îşi făcea efectul numai în cazul câtorva boli.
Pe mulţi dintre bolnavii care veneau la el, schimnicul îi trimitea la moaştele Sfântului Mitrofan de Voronej şi existau cazuri ale bolnavilor care mergeau sute de verste, se vindecau pe drum şi se întorceau să-i mulţumească tămăduitorului.
Multora, care sufereau din cauza bolilor trupeşti, deseori legate de bolile sufleteşti şi de aceea neînţelese întotdeauna de oamenii obişnuiţi, părintele Leonid le dădea ajutorul binecuvântat, ungându-i cu mir de la candela nestinsă care ardea încet în chilia sa înaintea icoanei „Vladimirskaia“ a Maicii Domnului, care, aşa cum am spus deja, fusese binecuvântarea schimnicului Teodor, ucenicul marelui stareţ Paisie (astăzi această icoană se păstrează la mănăstirea de maici „Novo Diveevo“ (Noua minune). Întrebuinţând această metodă, schimnicul, evident îşi punea toată nădejdea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea Împărătesei Cereşti şi în rugăciunile părinţilor schitului. Prin credinţa schimnicului şi a celor care veneau la el, această metodă avea o mare putere de tămăduire: astfel mulţi au obţinut vindecare în bolile trupeşti, mângâiere în necazuri şi uşurinţă în luptele sufleteşti. Pentru că schimnicul le ungea pe femeile bolnave în semnul Sfintei Cruci nu numai pe frunte, buze şi obraji, ci uneori pe gât şi pe piept, pentru acestea îndura o mare luptă din cauza ispititorilor. Câţiva dintre ucenicii lui l-au rugat să renunţe la această metodă de vindecare, însă nu au putut nicicum să-l convingă. Desigur, puterea şi însemnătatea ungerii le ştia foarte bine cuviosul Leonid şi le-a întrebuinţat până la îmbolnăvirea sa înainte de moarte, întotdeauna cu folos.
La cuviosul Leonid au fost aduşi mulţi îndrăciţi şi nu puţini erau aceia care nu ştiau dinainte că sunt posedaţi de diavol şi numai la apropierea de schimnic ieşeau la iveală toate tainele lor, începeau să se înfurie.
Cel mai des cu aceştia veneau mireni neînvăţaţi care pentru mântuirea sufletului îi înconjurau cu lanţuri grele de fier, fără să se gândească la eliberarea inimii de patimi. Cuviosul Leonid poruncea să fie scoase lanţurile acelor oameni şi când i se îndeplinea voia, la câţiva dintre ei începeau crizele de nebunie.
Peste toţi aceşti nenorociţi schimnicul îşi punea epitrahilul şi citea deasupra lor o scurtă rugăciune din Trebnic, iar pe lângă aceasta îi ungea cu mir şi le dădea să bea ulei binecuvântat. Au fost foarte multe cazuri neobişnuite în care Mântuitorul Hristos a făcut vindecări minunate. Ceea ce se zicea pe atunci se poate spune şi acum: „Dar acest lucru nu e greu: fiecare poate să ungă cu mir şi să rostească o rugăciune“.
Ca răspuns la o asemenea afirmaţie, merită amintit exemplul fiului iudeului Scheva care a început să vorbească atunci când Sf. Pavel a izgonit duhurile cu numele lui Iisus Hristos: „Pe Iisus Îl ştiu – a răspuns diavolul – şi Pavel mi-e cunoscut, dar voi cine sunteţi?“ (Fapte 19, 15).
Odată a fost adusă la cuviosul Leonid, de şase oameni, o îndrăcită. Aceasta, cum l-a văzut pe schimnic, a căzut înaintea lui şi cu putere a strigat: „Iată cum mă goneşte boşorogul ăsta; eu am fost şi la Kiev şi la Moscova şi la Voronej şi nimeni nu m-a gonit, dar acum trebuie să ies“.
Schimnicul i-a citit o rugăciune şi a uns-o cu untdelemn sfinţit din candela Maicii Domnului. La început, când au adus-o pe femeie la schimnic, aceasta s-a împiedicat zdravăn şi l-a călcat pe picior, astfel încât degetul bolnav al piciorului i s-a învineţit şi după aceea l-a durut mult. După rugăciunile schimnicului, îndrăcita s-a sculat liniştită şi a plecat. Şi sănătoasă fiind, venea în fiecare an la Optina; şi după moartea cuviosului Leonid, cu credinţă aduna pământ de pe mormântul lui pentru alţii care se foloseau de el.
„În scurt timp de la sosirea mea în schitul Optina (în jurul anului 1832) – povestea părintele egumen P. – pe când tovarăşii de chilie ai cuviosului Leonid erau părintele Gherontie, părintele Macarie Gruzinov şi Pavel Tambovţev, am adus la schimnic o ţărancă îndrăcită, care în timpul crizelor de nebunie vorbea în limbi străine. Martor era Pavel Tambovţev pentru că ştia câteva limbi străine. Cuviosul Leonid i-a citit rugăciunea de trei ori, a uns-o cu mir de la candela nestinsă dinaintea icoanei Maicii Domnului şi i-a dat să bea din acel untdelemn sfinţit. A treia oară au adus-o în alt fel, iar când Tambovţev a rugat-o să vorbească în limbi străine aşa cum mai făcuse şi în alte daţi, ea a spus: «E-e-e, părinte! Unde să vorbesc în limbi străine? Şi în ruseşte dacă vorbesc şi de-abia merg. Slavă lui Dumnezeu, că boala dinainte a trecut!»“.

Previziunile schimnicului

Un locuitor din Kozelsk, S.I., care a fost unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai cuviosului Leonid, povestea:
„Timp de 30 ani până acum eu m-am ocupat cu fabricarea vaselor de lut. Locuiam împreună cu mama în căsuţa noastră. Nu aveam cai, însă aveam o căruţă de care ne ajutam mult. Puneam în ea vasele de lut, ceream de la cineva un cal şi mergeam la târg. Aşa munceam şi trăiam. În acea vreme stătea la noi în casă un soldat, dar mai târziu a plecat de la noi şi a cam rătăcit. Odată, pândind momentul potrivit, s-a furişat la noi în curte şi a furat roţile de la căruţă.

Eu i-am explicat părintelui Leonid necazul meu şi i-am spus că ştiu hoţul şi că pot să-mi găsesc roţile. «Lasă, Semenuşca, nu alerga după roţile tale – a răspuns părintele. Aşa te-a pedepsit Dumnezeu: să-ţi duci pedeapsa de la Dumnezeu şi atunci te vei izbăvi de la multe. Dar dacă nu vrei să rabzi în această mică încercare, atunci vei fi şi mai mult pedepsit». Eu am urmat sfatul schimnicului şi cum a spus el, aşa am şi făcut. În scurt timp, acel soldat a pătruns iar la noi în curte, a şterpelit din hambar sacul cu făină, l-a pus pe umăr şi vrând să treacă cu el prin grădină s-a întâlnit cu mama. «Unde vrei să duci sacul?». Atunci el a aruncat sacul şi a fugit. Însă imediat a avut loc altă întâmplare. Noi aveam o vacă pe care vroiam să o vindem. Am găsit cumpărător, ne-am târguit şi am luat arvună. Însă cumpărătorul nu a luat vaca de la noi vreo câteva zile. În cele din urmă a luat-o la el. Însă în noaptea care a urmat, hoţul a pătruns în curtea noastră şi a dărâmat şopronul unde stătuse vaca, fără îndoială ca să omoare vaca, însă vaca nu mai era acolo. Astfel încă o dată Dumnezeu, pentru rugăciunile schimnicului ne-a scăpat de nenorocire. După aceasta, peste mulţi ani, ni s-a întâmplat şi un al treilea fapt.

Se încheiase Săptămâna Patimilor şi începuse Sărbătoarea Paştilor. Nu ştiu cum mi-a venit în gând să mut toate lucrurile de trebuinţă din căsuţa mea la sora vecină. Aşa am şi făcut. În prima zi a praznicului am încuiat pe toate părţile casa şi am plecat la utrenie. Întotdeauna mergeam la această utrenie bucuros, însă acum, nu ştiu de ce, aveam ceva neplăcut în suflet. Întorcându-mă de la slujbă, văd că ferestrele casei sunt deschise, iar uşa descuiată. Atunci m-am gândit că a fost nebunul. Şi într-adevăr, el a fost, însă pentru că toate lucrurile fuseseră mutate, a plecat fără să ia aproape nimic. Aşa mi s-a îndeplinit de trei ori prezicerea părintelui Leonid, aceea că dacă voi duce mica pedeapsă de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu mă va mai pedepsi deloc.“

Monahia O. povestea:
„Încă din copilărie nutream marea dorinţă de a trăi în mănăstire şi în anul 1837, când aveam 12 ani, am rugat-o pe mama să mă lase în ucenicie la mănăstirea din Kiev, unde mergeam adesea în călătorie. Ea nu a fost de acord, însă mi-a promis că mă voi instala în schitul Borisovsk când voi împlini 15 ani. Dar nu după mult timp a murit, iar tatăl meu nicidecum nu vroia să mă ducă la mănăstire mai înainte de vârsta de 35 de ani.
Din această cauză m-am mâhnit mult şi, în anul 1840, când am trecut în al 15-lea an, m-am temut foarte mult ca să nu hotărască ceva împotriva dorinţei mele şi de aceea m-am gândit să plec pe ascuns din casa părintească.
Însă singura mea mătuşă, care îmi era foarte apropiată, m-a luat cu ea acasă şi cu ea, mai târziu l-am convins pe tatăl meu să mergem la schitul Optina, la părintele Leonid şi să îi cer sfat. Tatăl meu a fost de acord. Când am ajuns la părintele Leonid, el, care niciodată nu ne văzuse, ne-a chemat pe fiecare după numele său şi a spus că de mult aştepta astfel de oaspeţi. Datorită acestei întâmpinări neaşteptate, noi toţi ne găseam în impas, neştiind ce să răspundem. Apoi am mers unul câte unul în chilia lui şi aici fiecăruia, după structura sufletească, i-a descris prezentul, trecutul şi viitorul. Eu am ajuns la el după toţi ceilalţi. În aşteptarea acelui moment în care trebuia să intru la el, am simţit o mare teamă, însă am ieşit din chilia sa liniştită şi cu sufletul foarte înduioşat. Părintele mi-a dat binecuvântare pentru schitul Borisovsk şi datorită rugăciunilor lui, tatăl meu nu m-a mai împiedicat, însă mie nu mi-a dat nici o sumă de bani. Iar când l-am întrebat pe schimnic despre cum va fi viaţa mea, el a răspuns: «Ea va fi mai bună decât vieţile celor mai buni». Cuvintele părintelui Leonid s-au îndeplinit întru totul.

În anul 1841 tatăl meu m-a dus personal la schitul Borisovsk, în care am trăit până în prezent şi întotdeauna am recunoscut în toate voia lui Dumnezeu, datorită sfintelor rugăciuni ale schimnicului“.
„În anul 1839, o fată de nobil din judeţul Sigrovsk a venit la schimnicul Leonid ca să ceară binecuvântare pentru a intra în mănăstire. El i-a spus: «Mai aşteaptă un an şi atunci vino iar la noi». Fata s-a întors acasă cu mâhnire pentru că trebuia să aştepte mult şi se temea ca în decursul acestui timp să nu întâmpine vreun obstacol. Astfel gândind şi sosind acasă, s-a întristat şi a plâns mult. În întristarea ei a văzut de două ori în vis cum schimnicul i-a dat o bucată de pâine, prima dată fără sare, dar a doua oară cu sare şi i-a vorbit: «Nu te întrista! Eu am spus că vei fi la mănăstire, numai că trebuie ca mai înainte să vii la mine». Când s-a împlinit anul ea a mers la Optina şi cum l-a văzut pe părintele Leonid nu a apucat să-i comunice nimic pentru că el i-a zis: «Ia spune, de ce te-ai întristat şi ai plâns? Doar ţi-am dat bucata de pâine şi tu ai mâncat-o, acum fii liniştită». Atunci fata a primit de la el binecuvântare ca să intre în mănăstire.

O oarecare negustoreasă Tulska, după moartea soţului, a rămas cu o fată domnişoară pe care vroia să o căsătorească şi a mers la părintele Leonid pentru binecuvântare. El i-a poruncit să o aducă pe fată la sine spunându-i că are pentru ea un tânăr minunat. Mama a adus-o pe fată la schimnic însă el i-a dat acesteia binecuvântare să meargă la mănăstirea de maici Belevska, unde în scurt timp s-a stins din viaţă.

Învăţăturile

Cuviosul Leonid se deosebea printr-o înţelepciune a practicilor duhovniceşti, fiind un îndrumător al sufletelor celor care alergau la el după ajutor şi un tămăduitor al neputinţelor şi bolilor lor.
Vorbirea de rău şi clevetirea sunt diferite, iar judecata este altceva. Una este ispita spre o faptă ruşinoasă şi alta este cuvântul rău: când judeci, atunci te transformi în judecătorul (osânditorul) aproapelui şi vrei să te aşezi pe tronul unicului Judecător Hristos.

Credinţa se pierde din cauza neîncrederii, evlavia – din cauza îndrăznelii, iar folosul învăţăturii – din cauza curiozităţii.
Curiozitatea se alungă prin „credinţa că Dumnezeu împreună cu tine merge înaintea altora ca să nu te mândreşti; ţine-te sub ascultarea Lui“.
Cel care are puţină credinţă vie, niciodată nu se va îndoi – cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu este greu de făcut.
Ţine-ţi mintea în iad şi ia aminte la pildele oglindite în Sfânta Scriptură. Vrei să ai parte de chinurile veşnice din cauza plăcerii păcatului vremelnic? Înţelege că eşti muritor.
În ce fel se poate încălzi sufletul îngheţat? Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, smerenia inimii faţă de Dumnezeu în toate situaţiile, nu numai în stările exterioare, ci şi în cele interioare.

Ceea ce îţi doreşti, Dumnezeul cel Atotputernic îţi va da după inima ta, căci începutul şi izvorul virtuţilor îl constituie hotărârea, dorinţa de a face binele.
Străduieşte-te să fii cât mai atent la tine, iar nu să judeci faptele şi atitudinea altora faţă de tine, căci dacă nu vezi în ei iubirea, atunci nici în tine însuţi nu vei avea dragoste. Unde este smerenie acolo este şi simplitate, iar pe acestea Dumnezeu nu le va supune judecăţii. Dumnezeu nu dispreţuieşte rugăciunile, însă uneori nu îndeplineşte dorinţele lor tocmai pentru că intenţia Lui supremă este de a rândui totul mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu – Atoatevăzătorul – ar îndeplini cu desăvârşire dorinţele noastre? Eu cred, deşi nu aprob, că toţi ar muri şi ar ajunge în pământ.
Îngâmfarea care poate veni în urma virtuţilor este potrivnică lui Dumnezeu. Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine niciodată nu se vor învrednici să primească daruri.

Din scrisorile cuviosului Lev
Despre îndepărtarea de reaua tovărăşie

Câţi pot spune: „Îndepărtează-te de gălăgie, fereşte-te de oamenii nefolositori“? Foloseşte-ţi voinţa şi râvna în a face ceea ce e plăcut lui Dumnezeu şi în a dobândi darurile veşnice. Totul se schimbă în timp, însă ceea ce e veşnic rămâne pe veci. Nu îngădui gândurilor bune să se împrăştie; toate sunt deşertăciuni dacă nu zidesc sufletul pentru mântuire şi nu îl sfinţesc prin frica de Dumnezeu. Îngerul păzitor îţi apără inima ta cu gânduri paşnice. Vă las ca un rugător nevrednic şi mult păcătos

11 iulie, anul 1839
Obştea cuviosului Tihon

Despre boală şi ascultarea voii lui Dumnezeu

Boala, după cum îmi dau seama, este mai mult din cauza grijilor lumeşti; în acest caz vă rog să nu vă tulburaţi mai mult, să vă supuneţi voii lui Dumnezeu în toate lucrurile şi prin aceasta, după cuvântul Sfântului Apostol (Pavel, nota red.). Dumnezeu vă va fi grabnic ajutător în treburile frăţiilor voastre.

8 decembrie, anul 1839

Despre gândurile rele

Am primit scrisoarea frăţiei voastre; în ea îmi explicaţi că în timpul rugăciunii vă vin gânduri din cauza cărora se tulbură sufletul. În acest caz al împrăştierii gândurilor la rugăciune, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu ne tulburăm, ci să ne smerim şi să le îndepărtăm şi atunci e posibil să ne liniştim. Despre aceasta ne învaţă şi Sfântul Ioan Scărarul când ajunge la treapta a patra: „Străduieşte-te întotdeauna ca gândurile care te năpădesc să le aduni la un loc. Dumnezeu vrea ca tu, în timpul rugăciunii, să nu poţi dobândi alte gânduri. Nu deznădăjdui, fii luptător împotriva gândurilor, însă cu blândeţe. Niciodată însă să nu lupţi împotriva gândurilor care vin de la îngerul păzitor“.

Despre dorinţa de călugărie

Îţi doresc din toată inima să dobândeşti pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Am primit scrisoarea ta şi am observat în chip deosebit că ai dorinţa de a răspunde chemării monahale. Această dorinţă este bună însă, ca să o îndeplineşti trebuie să te rogi lui Dumnezeu şi să nu fii o ramură care se clatină în toate părţile. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască acest al doilea botez, care înseamnă vieţuire în chip îngeresc. Mai înainte ţi-am trimis o scrisoare; nădăjduiesc să o primeşti astăzi. Îţi încredinţez darul lui Dumnezeu şi de-acum încolo voi nădăjdui în mântuirea ta ca un rugător nevrednic şi mult păcătos.

Despre întristări în clevetiri

Voi vă îmbolnăviţi pentru că aţi săvârşit clevetiri şi calomnii la adresa celor mai mari, celor egali şi apropiaţi ai voştri ca nişte oameni nesăbuiţi ce sunteţi; acesta este semnul clar al iubirii de sine.
Chiar dacă sunteţi nevinovaţi, conştiinţa trebuie să vă mustre după cum zice Mântuitorul nostru: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine; bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10–12).

Despre citirea cărţilor duhovniceşti

Negăsind nimic în mine, nici în faptă, nici în minte ca să vă dau învăţăturile pe care le căutaţi, vă sfătuiesc să recurgeţi la acei cuvioşi care, trăind cu evlavie, au ajuns la îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, primind daruri cum sunt smerita înţelepciune, curăţia, nepătimirea şi au dobândit de la Dumnezeu darul ştiinţei pentru învăţătura şi luminarea multora, predându-ne nouă operele şi cărţile lor. Voi, având minţile formate, citiţi învăţăturile lor nu numai din curiozitate, ci din dorinţa de a le înfăptui după putere. Aveţi posibilitatea să treceţi sub ascultarea şi darul lui Dumnezeu şi să găsiţi drumul adevărat şi drept.
Căutaţi-vă îndrumător duhovnicesc care să poată, după credinţa voastră, să vă dea sfaturi sănătoase şi bune pentru fiecare faptă, cuvânt şi gând.

Despre neliniştea sufletească

Am primit scrisoarea frăţiei voastre pe data de 11 august; prin ea am văzut tulburarea frăţiei voastre şi durerea că v-aţi întors de la noi cu sufletul răvăşit. Vă consideraţi vinovat datorită împotrivirii voastre, însă nici eu nu îndrăznesc să mă consider înţelept şi vrednic să dau tuturor învăţături despre modul de viaţă, dar pacea şi luminarea minţii în acest veac sunt la cei care se duc în cercul „Luminii Mari la Hristos Domnul“. Dar dacă vine cineva cu credinţă şi inimă nefăţarnică învingându-şi raţiunea şi voinţa, pe acela Dumnezeu cel puternic îl va înzestra cu cuvânt de învăţătură. Iar pe cei care vin cu îndoieli şi fără credinţă ca să-l întrebe pe prooroc, acelora Dumnezeu le dă cuvânt împotriva poftei inimii lor.
Totuşi neliniştea aceasta ar trebui să vă arate unde să căutaţi liniştea. Ea v-a obligat să-mi scrieţi mie care sunt mărginit la minte: astfel v-aţi deschis rănile iar „deschizând rănile – după cuvintele părinţilor – nu înseamnă că se înrăutăţesc, ci că se vindecă“. Fie ca Domnul să vindece şi boala sufletească pe care o aveţi ca să recunoaşteţi şi să mărturisiţi adevărul.
Când nu aveţi linişte, să ştiţi că, de fapt, nu aveţi smerenie. Aceasta a arătat-o Domnul prin următoarele cuvinte care ne descoperă unde să căutăm liniştea. El a zis: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Voi vreţi ca în puţin timp să ajungeţi la desăvârşita dragoste a lui Dumnezeu, care este cununa virtuţilor însă negăsindu-o în voi, vă neliniştiţi. În loc de aceasta trebuie să dobândiţi smerenia, să vă consideraţi nevrednici de înălţimea ei şi întotdeauna mintea să coboare în adâncul smereniei.
Aceasta v-ar putea linişti. Dar tulburarea voastră să o socotiţi pedeapsă pentru trândăvie şi încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.

Mângâiere la moartea aproapelui

Cu un sentiment de mâhnire am aflat din scrisoarea onorabilului M. vestea despre sfârşitul soţiei iubite, după voia lui Dumnezeu. Ştiu că pentru frăţia voastră această despărţire e o mare nenorocire şi, judecând după neputinţa firii noastre, nu se poate să nu vă întristaţi gândindu-vă la fiinţa cea mai apropiată inimii şi întrebându-vă unde să căutaţi mângâiere? În sfânta credinţă. Pentru cei care nu cred şi nu nădăjduiesc în viaţa veşnică nu există mângâiere în pierderea celor apropiaţi.
Însă noi, deşi suntem păcătoşi, avem nădejde în mila Atotbinefăcătorului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu şi Domn, Iisus Hristos Care Şi-a vărsat pentru noi nepreţuitul Său Sânge şi ne-a dat încă din viaţa aceasta viaţă veşnică.
Sfântul Apostol îi mângâie pe cei credincioşi astfel: fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, „ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13–14).
Soţia frăţiei voastre era o adevărată creştină, care şi-a păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii şi cu ea a plecat la Domnul, deşi nu s-a împărtăşit înainte de a muri cu Sfintele Taine. Vă întristaţi mai mult pentru că nu cunoaşteţi judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu! Dacă citiţi în cărţile Sfinţilor Părinţi veţi găsi multe exemple. Nu vă întristaţi şi puneţi-vă toată nădejdea în binefacerile nespuse şi în mila iubitorului de oameni Dumnezeu.

Patericul de la Optina - Viaţa Cuviosului Stareţ Leonid

CUVIOSUL STAREŢ LEONID (LEV)
(1768 - 1841) (11 octombrie)

Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine,
niciodată nu se vor învrednici
de primirea darurilor.

Primul stareţ vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin şi s-a născut în oraşul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă şi ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate. Odată tânărul a fost atacat de un lup, care i-a vătămat o mare parte dintr-un picior. Fiind neobişnuit de puternic şi curajos, Lev a băgat pumnul în gâtul lupului, iar cu cealaltă mână i-a strivit gura. Astfel lupul neputincios a căzut din căruţă. După această întâmplare Lev a şchiopătat toată viaţa.
Priceputul şi prosperul negustor, în timpul călătoriilor sale, intra în contact cu reprezentanţi ai tuturor claselor sociale. Se familiarizase bine cu obiceiurile şi felul de viaţă al fiecăruia dintre ei. Această experienţă i-a folosit în anii de stăreţie, când soseau la el şi îşi deschideau sufletele cei mai diverşi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Începutul vieţii monahale cuviosul Lev l-a petrecut la Schitul Optina, însă după aceea s-a mutat la schitul Beloberejschi (Mesteacănul Alb), unde în acel timp ocârmuia cunoscutul nevoitor atonit, părintele Vasilie Kişkin.
În scurt timp, Lev a fost tuns în monahism cu numele Leonid. Aici el a încercat să dobândească virtuţile monahale: ascultarea, răbdarea şi tot lucrul folositor. În anul 1804 a devenit succesorul părintelui Vasilie. Până la instituirea sa ca stareţ, cuviosul a petrecut câtva timp în mănăstirea Ciolnsk, unde s-a întâlnit cu ucenicul stareţului Paisie Velicicovschi, părintele Teodor şi a devenit discipolul devotat al acestuia. Schimnicul Teodor l-a învăţat pe cuviosul Leonid înalta lucrare duhovnicească, acest meşteşug al meşteşugurilor, cum se numeşte rugăciunea neîncetată prin intermediul căreia ia naştere curăţirea inimii de patimi. În acest timp, cuviosul a făcut cunoştinţă cu inspectorul seminarului din Orlovsk, egumenul Filaret, viitorul mitropolit al Kievului. Aceasta împrejurare a avut o mare importanţă pentru stareţ şi viaţa lui următoare.
După ce schimnicul Leonid a fost numit ocârmuitorul schitului Mesteacănul Alb, părintele Teodor s-a mutat la el în locuinţă. Mai târziu, mulţi alţi nevoitori din multe schituri au locuit câte doi împreună cam 20 ani. Sub îndrumarea părintelui Teodor, cuviosul Leonid a dobândit înalte daruri duhovniceşti. Însă pe părintele Teodor l-a cuprins o boală îndelungată după care i-au construit o chilie singuratică în desişul pădurii, la două verste de mănăstire, unde şi cuviosul Leonid s-a aşezat împreună cu părintele Cleopa. Cu aceşti mari nevoitori s-a unit şi cuviosul David, care a primit numirea de stareţ în anul 1808. Aici, în tăcerea pustiei, el a primit în taină marea schimă şi a fost numit Lev. Imediat după aceasta schimnicii Lev şi Cleopa s-au instalat la mănăstirea Valaam iar în anul 1812 s-a unit cu ei şi schimnicul Teodor.
Timp de şase ani au trăit marii schimnici la schitul Valaam bine încă de la început, cum scrie despre aceasta părintele Teodor: „Cu adevărat se cuvine slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care a arătat-o faţă de noi, nevrednicii. Ne-a aşezat într-un loc liniştit, ferit de oameni, liber şi lipsit de gălăgie“.
Nebunul pentru Hristos, Anton Ivanovici spunea: „S-au târguit bine“. Aceasta însemna că atrăgeau la ei, prin înţelepciune şi smerenie, mulţi fraţi care veneau pentru îndrumare duhovnicească. Alături de ei s-a retras, ca să se mântuiască de adâncă deznădejde, chelarul mănăstirii, părintele Evdochie care, îndeplinind treburile lumeşti, nu putea să se elibereze de unele patimi cum ar fi mânia. Cuvioşii schimnici i-au arătat adevăratul drum către întărirea inimii, iar el a înţeles ştiinţa smereniei părinţilor, a început să se smerească şi să renască, iar ulterior a devenit el însuşi învăţător pentru fraţi. Numele lui Leonid şi al lui Teodor întotdeauna se aflau pe buzele lui. Egumenul mănăstirii, părintele Inochentie, era indignat de faptul că schimnicii i-au luat ucenicul şi s-a îndreptat cu o reclamaţie la Petersburg, către mitropolitul Ambrozie. Astfel, de la Petersburg a sosit o comisie, schimnicii au fost reabilitaţi iar egumenului i s-a făcut o mustrare puternică. Însă cunoscând firea omenească, schimnicii s-au temut să mai rămână la Valaam, mai ales după ce prinţul Goliţin a vizitat mănăstirea şi le-a acordat o atenţie deosebită. Astfel s-au strămutat la mănăstirea Alexandro-Svirsk.
În anul 1820, împăratul Alexandru I a vizitat domeniile din partea de nord. Drumul său trecea aproape de mănăstirea Alexandro-Svirsk.
Trăind acolo, părintele Teodor şi cuviosul Leonid, cu respect i-au propus stareţului să se pregătească să-l întâmpine pe împărat, deşi în itinerarul acestuia nu era pomenită această mănăstire. Părintele stareţ a ascultat sfatul schimnicilor şi în ziua menţionată de ei l-a aşteptat pe suveran la poartă. Între timp, pe drum, împăratul, după obiceiul său, i-a întrebat pe vizitii ce locuri sunt acelea şi care le sunt locuitorii. Apropiindu-se de drumul unde stătea o cruce ca semn al aşezământului monahal, arătând calea către acesta, împăratul a întrebat: „Pentru ce este această cruce?“. Aflând că nu departe se află mănăstirea Svirsk a poruncit să pornească într-acolo. Apoi a început să întrebe ce fel de mănăstire este şi cum sunt călugării. Vizitiul, care fusese de multe ori acolo, i-a răspuns că în ziua de azi a devenit mai bună decât era înainte. „Din ce cauză?“ a întrebat împăratul. „Nu demult au venit acolo schimnicii Teodor şi Lev, acum şi la strană se cântă mai bine şi în toate există o mai mare ordine“. Împăratul, care auzise de la prinţul Goliţin aceste nume, a dorit să facă cunoştinţă cu schimnicii. Printre aceia care îl aşteptau pe ţar şi care simţeau mâhnire, schimnicii au făcut o consfătuire despre cum să se poarte în cazul în care împăratul îi va vizita şi au hotărât ca ei înşişi să tacă pentru ca să nu provoace invidie fraţilor. Ajungând la mănăstire, împăratul s-a minunat de întâmpinare: „Oare m-aţi aşteptat?“. Stareţul a spus că i-a ieşit în întâmpinare după cum a fost sfătuit de schimnici. Îndreptându-se către sfintele moaşte, ţarul a întrebat: „Unde sunt părintele Teodor şi părintele Lev?“. Schimnicii n-au vorbit mult, însă la toate întrebările împăratului au răspuns cumpătat şi scurt. Ţarul a observat acest lucru şi a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic“. Împăratul şi-a luat rămas bun în chip prietenos şi a plecat mai departe la drum.
În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieşit uneori cu treburi în Petersburg şi din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că şi atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovniceşti. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece.
Odată, schimnicul a venit la ea şi i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit şi pe care îl refuzase. Şi a izbutit să o convingă. În timpul nopţii a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui şi de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenţia lui.
După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski şi cuviosul Moisei – stareţul obştii.
La început l-au ţinut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a vieţuit câtva timp la schitul Ploşceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreţiei la schitul Optina şi succesorul său neîntârziat.
În sfârşit, a ajuns la schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovniceşti renumite – al acelei şcoli duhovniceşti din care a ieşit toată pleiada stareţilor următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreţiei, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că că el a dat acel impuls, care a însufleţit generaţiile următoare de stareţi în decursul a 100 ani, până la sfârşitul vieţii şi înfloririi vestitului schit de la Optina. Marii stareţi Macarie şi Ambrozie au fost ucenicii lui.
Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârşitul zilelor. Era mare de statură, chipeş, iar în tinereţe avea o forţă neobişnuită, pe care a avut-o până la bătrâneţe, fără să aibă graţie şi armonie în mişcări.
Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste şi milă faţă de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice şi năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obişnuit, deoarece el a atins acea înălţime duhovnicească şi se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu. În locul discuţiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului şi îi dădea ca să-şi cunoască şi să-şi simtă nedreptatea şi în acest fel, cu tăişul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Şi ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăinţă celui credincios. Schimnicul ştia prin ce metodă să îşi atingă zelul. Iată un exemplu:
Nu departe de Optina trăia un moşier care se lăuda că, atunci când se uită la stareţul Leonid îl vede pe deplin. Acest moşier era înalt şi gras. Odată a venit la stareţ iar la acesta erau mulţi vizitatori.
Cuviosul avea un obicei: când vroia să îşi formeze o impresie deosebită despre cineva, îşi acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Aşa a procedat când a venit acest moşier şi a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie“. Boierul a început să tremure ca o frunză şi după aceea să plângă şi să se căineze, deoarece era un păcătos şi într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise şi nu se mai împărtăşise cu Sfintele lui Hristos Taine.
Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. şi, văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobişnuit? La fel ca şi ceilalţi, nu se vede nimic neobişnuit în el“. Dintr-o dată stareţul i-a vorbit: „Să-ţi construieşti toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ţi construieşti şi tot atâtea pridvoare“. Trebuie să menţionăm că P., pe drum spre Optina, a văzut nişte locuri atât de frumoase încât s-a gândit să îşi construiască acolo casă şi şi-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar stareţul l-a demascat. Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat. Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn şi i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească“. Schimnicul s-a ridicat de pe loc şi a început „să se răsucească înaintea lui“. „Iată, poftiţi de mă priviţi“. Domnul s-a plâns de el stareţului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt şi că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat. După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie şi i-a vorbit: „Iertaţi-mă, părinte, pentru că nu am ştiut să vă explic rugămintea mea“. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau şi a discutat cu oaspetele două ore. După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris stareţului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde şi că schimnicul l-a reînnoit şi l-a înviat.
Un erou vestit şi renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de schitul Optina, a pătruns în schit şi a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numeşte Culnev şi că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituţie de învăţământ şi a terminat un curs de ştiinţe şi de atunci se află în slujbă.
– Dar unde se află mama dumneavoastră?
– Cu adevărat nu ştiu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna.
– Cum aşa? Sunteţi un fiu bun.
– Şi ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moşiile, de aceea şi eu am scos-o din viaţa mea.
– Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ţi-a lăsat nimic, dar ea abia a supravieţuit. Şi cum poţi să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândeşti că ea nu a putut să îndure lovitura morţii părintelui tău şi soţului ei: de atunci şi până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă şi ca o jertfă curată şi-a închinat viaţa suferinţelor, tuturor relelor şi sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoinţe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moştenire? Mulţi generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât nişte ticăloşi, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general.
Pe Culnev l-au mişcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulţumiri, a cerut adresa mamei sale. Şi, ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat şi i-a sărutat mâinile şi picioarele… iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie…
Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veşminte lumeşti, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit şi i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, aşa cum făceau de obicei mirenii. Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învăţături folositoare pentru suflet“. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, aşa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie. După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-şi pierduse minţile şi judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul şi-a pus epitrahilul, a aşezat capătul epitrahilului şi mâinile sale pe capul bolnavei şi, citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul şi, vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric. Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav şi trăindu-şi ultimele zile.
Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi şi a văzut că bolnava dinainte se însănătoşise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat şi i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credinţa pelerinilor şi prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos“.
Minunile săvârşite de schimnic erau nenumărate: mulţimile năpăstuite veneau la el şi îl înconjurau.
„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sf. Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk şi să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ţinuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieşit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluieşte-ne, Doamne, cum să nu îl ştim pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii şi neînvăţaţii mai mult decât un părinte».
Odată au venit la schimnic câteva feţe bisericeşti în rândul cărora se afla şi arhiereul din Kaluga, Prea Sfinţitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri schitului Optina. Acest episcop avea intenţia hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveţ, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic. În timpul şederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat şi i-au făcut metanii. Şeful poliţiei, neştiind cine este, şi-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o faţă bisericească de cinste şi a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor. Episcopul l-a chemat la el pe schimnic şi după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinţei după modelul kievean începând cu notele de jos şi ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună“, bunul episcop şi-a dat seama de cel pe care îl avea în faţa sa şi a înţeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii. L-a ţinut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el şi l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga şi atunci a venit episcopul Nicolae şi l-a mutat pe schimnic. Stăreţia cuviosului Leonid a durat la schitul Optina din anul 1829 şi până în anul sfârşitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuţie neîntreruptă. Când a venit la schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obştei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească şi nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului. La fel se purta faţă de schimnicul Leonid şi fratele egumenului Antonie, care era conducătorul schitului.
Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire şi nu recunoştea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoştea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Fraţii Karamazov“, sub numele de Ferapont.
De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă. Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Paşa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povesteşte că odată, în timpul şederii sale la schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată“. „Cine va fi judecat?“ a întrebat Paşa. „Eu“, a răspuns schimnicul.
În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declaraţiile au ţintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 şi mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulţit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obţinut prin poliţia secretă din Moscova o declaraţie anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului şi a stareţului. Trebuie menţionat că schimnicii schitului manifestau o preferinţă pentru cei care trăiau în mănăstire şi că schitul pricinuia mănăstirii o mare pierdere dacă el ar fi distrus iar vechea obşte ar fi fost ruinată. În cadrul anchetei stareţul a fost chemat la interogatoriu, iar schimnicului Leonid i s-a interzis să mai poarte schimă, astfel încât el a fost închis în chilie şi i s-a interzis cu asprime să primească vizitatori. Pe schimnic l-au mutat din schit în mănăstire, iar acolo l-au plimbat dintr-o chilie în alta. Cuviosul se purta faţă de aceste nenorociri cu deplină seninătate; cu cântarea „Cuvine-se…“, a adus personal în noul locaş icoana din Vladimir a Maicii Domnului, dată ca binecuvântare de cuviosul Paisie Velicikovski schimnicului Teodor. Biograful cuviosului Leonid ne spune că „odată egumenul Moisei, trecând prin mănăstire a văzut o mare mulţime de oameni înaintea chiliei schimnicului, deşi primise poruncă de la arhiereul de la Kaluga să nu lase pe nimeni să intre la el. Părintele egumen a intrat la schimnic în chilie şi i-a spus: «Părinte Leonid, cum se face că primiţi poporul? Doar episcopul v-a interzis să-l primiţi!»“. În loc de răspuns, schimnicul i-a părăsit pe aceia de care se ocupa şi i-a poruncit ucenicului să i-l aducă pe ologul care stătea în acel moment întins la uşa chiliei. Acesta a fost adus şi aşezat înaintea lui. Părintele egumen se uita la el cu nedumerire. „Iată – a început schimnicul să vorbească – priviţi la acest om. Vedeţi cum are părţile corpului paralizate? Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele necurăţate. El a săvârşit când una, când alta şi pentru toate suferă acum – e în iad de viu. Însă trebuie să-l ajutăm. Dumnezeu l-a adus la mine pentru ca să facă pocăinţă sinceră şi pentru ca eu să-l vindec şi să îl ridic. Pot eu oare să nu-l primesc? Ce spuneţi despre acest lucru?“.
Ascultându-l pe cuvios şi privind la nenorocitul care stătea întins înaintea lui, părintele egumen s-a cutremurat.
„Însă Prea Sfinţitul – a şoptit el – ameninţă că vă trimite sub blestem“.
Schimnicul a răspuns: „Chiar dacă mă trimiteţi în Siberia, chiar dacă mă puneţi pe rug, chiar dacă mă băgaţi în foc, eu voi fi acelaşi Leonid. Eu la mine nu chem pe nimeni; cine vine la mine, pe acela nu pot să îl dau afară. Mulţi dintre oamenii de rând se prăpădesc din cauza nesocotinţei şi nădăjduiesc într-un ajutor duhovnicesc. Cum aş putea să îi dispreţuiesc pe cei care tânjesc după folosul duhovnicesc?“.
Părintele egumen Moisei nu a putut să-i răspundă nimic la aceasta şi tăcând s-a retras, lăsându-l pe schimnic să trăiască şi să lucreze aşa cum îi arată Însuşi Dumnezeu.
Schimnicul ar mai fi întâmpinat greutăţi dacă nu le-ar fi pus capăt mitropolitul Filaret, mitropolitul Kievului, care l-a protejat pe schimnic pentru că se afla în sinod şi de asemenea, a vizitat schitul Optina unde i-a arătat cuviosului deosebite dovezi de respect în timpul vizitei. La mitropolitul Filaret Moscoveanul a ajuns scrisoarea schimnicului Macarie prin episcopul Ignatie Briancianinov care în tinereţe a fost ucenicul cuviosului Leonid. Mitropolitul Filaret i-a scris episcopului din Kaluga: „Nu există pricină de ivire a ereziei în părintele Leonid“.
Nu cu mult timp înainte de moartea schimnicului au apărut din nou prigoniri şi în mănăstirile de maici asupra fiicelor duhovniceşti ale schimnicilor optineni. Monahiile au fost izgonite. Această prigonire a fost întemeiată pe neadevăr şi ignoranţă. Pe schimnic l-au numit mason, iar cărţile Sfinţilor Părinţi, cum ar fi scrierile Avvei Dorotei pe care el le-a dat monahilor, au fost numite „vrăjitorii“.
Cu toate acestea, înainte de sfârşitul său, monahiile au fost reabilitate, astfel încât schimnicul a murit liniştit. Cele mai bune ucenice ale cuviosului Leonid s-au ocupat în continuare de treburile lor mănăstireşti.
În primele zile ale lunii septembrie din anul 1841, schimnicul a început să slăbească şi a bolit cinci săptămâni. După suferinţe cumplite, Lev s-a mutat la Domnul pe 11 octombrie, în anul 1841. Întristarea obştii a fost nedescrisă şi mare a fost mulţimea de oameni, care l-a dus la groapă pe cel răposat.

Arhim. Sofian Boghiu – Cuviosul Ioan Kulîghin şi Rugul Aprins

Pentru obştea Mănăstirii Antim, în anii 1945 – 1948. o preocupare statornică a fost, pe lângă slujbele zilnice ele la biserica în restaurare, Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul Aprins, după expresia biblică, din Exod, cap. 3, vers. 2 – 5.

Rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparţine părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În acei ani, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim s-au ţinut o serie de conferinţe legate de acest subiect. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi pe tălmăcirea psalmilor. O importanţă deosebită se punea pe explicarea Sfintei Liturghii.
În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulîghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiaţi din Rusia, cu armatele germane în retragere, şi găzduiţi la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de 60 de ani, aflând de Mănăstirea Antim, venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după-amiază, lua şi el parte la întâlnirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci, din rusă în română, pe un tânăr basarabean, Leontie, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea.
În aparenţă un om obişnuit, cu barba mică şi rară, acest preot era un rugător autentic al Rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei. La începutul revoluţiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan, au fost arestaţi şi duşi la munci forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplări din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi.
Foarte importante pentru noi erau mărturisirile sale în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat neîncetat. De mulţi ani, la el, chemarea Domnului coborâse din minte în inimă şi se ruga şi când vorbea, şi când mânca, şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că, ori de câte ori venea la Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat nenumărate lucruri despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri, ci şi în viaţa multor credincioşi (ca în Pelerinul rus, lucrare pe care părintele Ioan o cunoştea bine).
În ianuarie 1947, a fost arestat de la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leontie. Părintele Ioan a fost condamnat la ani grei şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leontie deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte poştală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.

Arhimandrit Sofian BOGHIU
Stareţul Mănăstirii Antim

Cuviosului Ioan de la Valaam - Scrisori duhovniceşti (1)

Noul Valaam, 5 februarie 1956

Copiii mei plini de dragoste către Domnul,

Aţi adunat scrisorile mele şi vreţi să le editaţi. Dacă credeţi că pot fi de folos, faceţi aceasta !
Ştiţi că am scris aceste scrisori în momente şi pentru persoane diferite; repetările sunt deci inevitabile. Ar fi bine dacă aş putea să le recitesc; din nefericire, este imposibil, căci picioarele mele bolnave mă împiedică să vin până la voi. Ei da, îmbătrânesc. Am acum 83 de ani bătuţi pe muchie! Slavă Domnului că memoria mea, deşi slăbită, nu m-a trădat până acum.
Am scris aceste scrisori aşa cum Dumnezeu mi le-a inspirat. Sunt de felul meu un om timid, cu o inteligenţă limitată – sunt deplin conştient de aceasta – şi am o memorie proastă. Nu am fost la şcoală şi scriu precum vorbesc.
Pe vremuri, încă nu exista lampa cu petrol şi noaptea se lucra în nişte isbas (1) la lumina unei lutchina (2). Priveam flacăra şi puneam o nouă candelă în suport; jarul cădea într-un recipient cu apă – pregătit în acest scop. Tatăl meu împletea nişte laptisi (3), în timp ce mama şi sora mea torceau sau cârpeau. Mai aveam încă doi fraţi. Alt lucru interesant: nu existau chibrite; făceam o gaură mică în vatră unde cu vătraiul adunam jar; în felul acesta păstram focul. Dacă jarul se stingea, mama spunea: „Vanka, du-te şi ia cărbune de la Andrei!“ Aduceam o bucată de cărbune într-o cutie, suflam peste ea, apropiam o candelă şi aveam din nou foc.
Aveam un croitor care făcea şube. Ştia să citească şi-mi dădea lecţii. înţelegeam greu; sora mea, din contră, a învăţat repede alfabetul şi-mi reproşa: „Cum se face că tu nu înţelegi? Uite, eu am învăţat deja totul şi tu încă n-ai înţeles!“ Într-un sfârşit, am învăţat şi eu să citesc.
După ce am început să citesc, mi-am cumpărat câteva cărticele cu „Vieţile Sfinţilor“ – se edita pe atunci acest fel de cărţulii. Aveam un prieten care împărtăşea aceleaşi preocupări; discutam despre cum să ne mântuim. Mergeam pe jos în pustnicia Sfântului Nil, aflată la 15 km de noi; uscam un sac de pesmeţi, îl puneam în spate şi plecam. Am fost acolo de trei ori. Auzisem spunându-se că pustnica Matrona trăia acolo prin păduri, dar niciodată nu am reuşit s-o vedem. Eram puţin cam blegi: nu aveam decât 13 ani.
Fratele meu mai mare trăia la Sankt Petersburg. Era priceput în afaceri şi nu era prost; avea un han şi m-a luat la el. Am stat ceva timp cu el şi am continuat să-mi cumpăr cărţi. Într-o zi, fratele meu a plecat la ţară şi eu la mănăstirea Konevsk. Am întâlnit un tovarăş de drum ce vorbea finlandeza. Konevsk nu ne-a plăcut şi ne-am continuat drumul până la Valaam. Eu am rămas, în vreme ce tovarăşul meu s-a întors la Sankt Petersburg. Aveam atunci 16 ani. Mama mea a venit să mă vadă. După patru ani petrecuţi în mănăstire, am fost chemat la arme. Am servit patru ani într-un regiment de infanterie – atâta era durata serviciului militar. După aceea, am stat doi ani cu tatăl meu şi am revenit la Valaam în 1900. De atunci am trăit în mănăstire şi niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul să mă întorc în lume.
Mulţumesc lui Dumnezeu care, în bunătatea Sa, m-a considerat vrednic, aşa păcătos cum sunt, să-mi petrec toată viaţa la mănăstire. Mă rog smerit celui care va citi scrisorile mele să-şi amintească în rugăciunile sale de mine, cel mult păcătos.

Note:
1. Casă de lemn a ţăranilor din Rusia de Nord.
2. Candelă fixată pe un stâlp, alimentată cu un băţ subţire de lemn ce trebuia schimbat foarte des.
3. Un fel de espadrile împletite din cânepă.

Viaţa Cuviosului Ioan de la Valaam

Se ştie foarte puţin despre copilăria celui ce va deveni stareţul1 Ioan de la Valaam, Ivan Alekseevici Alekseev. S-a născut la 26 februarie 1873 în provincia Tver, în Rusia. Vechi iobagi eliberaţi, părinţii lui sunt ţărani. Fiind credincioşi, fac împreună cu copiii lor – trei băieţi şi o fată – numeroase pelerinaje la marile lăcaşuri spirituale, cum ar fi mănăstirea Sfântul Iosif de la Volokolamsk. Foarte curând, micul Ivan este atras de religie. Citeşte cu pasiune opuscule despre vieţile sfinţilor, cumpărate cu câteva copeici. Începând de la 13 ani pleacă în pelerinaje cu un prieten, mai ales în pustnicia marelui ascet, sfântul Nil Sorsky (1433-1508).

Dar, cum necesităţile economice obligă, Ivan este forţat să-şi părăsească satul natal pentru a se alătura fratelui său mai mare, care-şi deschisese o cârciumă la Sankt Petersburg. „Barman“, şi-a făcut timp de trei ani ucenicia de viitor mângâietor de suflete. De dimineaţa până seara, omenirea îşi desfăşoară în faţa ochilor lui spectacolul tragic şi lipsit de menajamente al măreţiilor şi mizeriilor ei, al bucuriilor şi suferinţelor ei. Prin întâlnirea zilnică cu oameni simpli, beţivi sau tâlhari de tot felul, Ivan învaţă să răbde, să compătimească şi să nu judece pe celălalt. Caracterul profund existenţial şi comun al învăţăturii sale îşi trage cu siguranţă de aici rădăcinile. Însă această viaţă lumească nu-l atrage. Ivan îşi doreşte altceva. Dumnezeu îl cheamă dinlăuntrul fiinţei sale. Se hotărăşte să devină călugăr. La 16 ani intră la renumita mănăstire Valaam. Foarte repede este trimis la schitul Sfântul Gherman, eficient în agricultură şi în creşterea animalelor. Patru ani mai târziu este chemat să-şi satisfacă serviciul militar: 48 de luni într-un batalion de carabinieri! După eliberare, Ivan se întoarce în satul natal. Însă el ştie unde îi este locul, adevărata sa patrie. Aşa cum va scrie mai târziu: „Ideea de a rămâne în lume nu mi-a trecut niciodată prin minte“.
La 28 mai 1901, Ivan se întoarce definitiv la Valaam. Culme a nenorocului, este trimis într-o dependinţă urbană a mănăstirii, în portul Sankt Petersburg. O ascultare care, după cum va spune, i-a făcut mai mult rău decât bine. Căci grupul mic de călugări instalat în capitală este însărcinat îndeosebi cu gestiunea treburilor între oraş şi mănăstire. Ivan îşi petrece zilele străbătând oraşul. Peste tot nu vede decât mândrie, agitaţie, goană după bani, patimi exacerbate. Nefericit, pricepe sensul profund al vanităţii şi al caracterului efemer al lucrurilor lumii acesteia. Este tuns călugăr în 1910 şi primeşte numele de Iachint.
După mai multe cereri, Iachint primeşte îngăduinţa să se întoarcă la Valaam. Însărcinările şi ascultările se succed. În 1915 este trimis la schitul Sfântul Ioan Botezătorul. O mare binecuvântare, tainic nădăjduită. Fiindcă locul acesta, o insulă stâncoasă, este o veritabilă şcoală de stareţi, de părinţi înaintaţi în viaţa duhovnicească. Programul zilnic este auster după puterile fiecăruia, posturile deosebit de aspre: niciodată lapte, brânză, ouă sau peşte şi foarte rar idei. Femeilor, bineînţeles, le este interzis accesul.
Dar Iachint nu are răgazul să se aşeze. După şase ani de viaţă aproape pustnicească, este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon de la Petsam, înfiinţată în secolul al XVI-lea în nordul îndepărtat al Rusiei. O „onoare“ care îl apasă şi care, mai ales, îl uimeşte mult. De ce el, un simplu călugăr, a fost ales, în vreme ce comunitatea de la Valaam, consolidată de cei 500 de membri, are nu mai puţin de 75 de ieromonahi şi 35 de diaconi? Dar nu are de ales. Trebuie să se supună. Timid din fire, se simte foarte liniştit. Evenimentele se precipită. În cincisprezece zile este pe rând hirotonit diacon, preot şi, în sfârşit, pe data de 19 octombrie 1921, egumen. Are două săptămâni pentru a învăţa să oficieze Sfânta Liturghie şi pentru a se pregăti de lunga sa călătorie spre Oceanul Arctic.
Contrar obiceiurilor, părintele Iachint renunţă să-şi compună dinainte o predică cu ocazia întronizării sale. Cu atât mai rău pentru zeloşii protocolului, ai pompei şi ai retoricii ecleziastice! Decide, pur şi simplu, să-şi lase inima să vorbească. El cere cu umilinţă fraţilor noi să-l ajute, să-i ierte greşelile şi stângăciile pe care le-ar putea comite în exercitarea funcţiunilor. „Esenţialul, spune el, este să ne străduim ca pacea şi înţelegerea să domnească între noi.“
Centru cultural înfloritor şi bastion prosper al credinţei ortodoxe în nord la începutul acestui secol, mănăstirea Sfântul Trifon pe care o moşteneşte părintele Iachint este în plină decadenţă. Primul război mondial a lipsit-o de viaţă, cucerirea independenţei finlandeze (1919 – 1920), separând-o de Rusia, i-a distrus forţele vitale, esenţiale pentru înnoirea ei. În douăzeci de ani, comunitatea a scăzut de la 200 la 20 de membri. Mai grav însă, nivelul spiritual al călugărilor, care merg rar la biserică şi nu-i citesc pe Sfinţii Părinţi, este foarte scăzut. Părintele Iachint va face tot posibilid pentru a-l redresa. Însă el nu are decât o dorinţă: să se întoarcă cât mai curând la Valaam. Cu inima plină de nostalgie, el va trebui totuşi să rămână vreo zece ani în nord.
În primăvara anului 1932, părintele Iachint este, în sfârşit, eliberat din funcţiile sale. Poate reveni la Valaam. La întoarcerea sa, primeşte schima mare şi numele de Ioan, echivalentul rusescului Ivan, prenumele său de botez. Se stabileşte la schitul Sfântul Ioan Botezătorul şi devine pustnic. Iubeşte această viaţă simplă, solitară, ritmată de post şi de lungi privegheri, închinată rugăciunii neîntrerupte pentru mântuirea sufletului său şi a lumii întregi. Însă, cu anii, viaţa pe insulă devine din ce în ce mai dificilă. Numărul schimnicilor scade văzând cu ochii. Începând cu sfârşitul anilor '30, părintele Ioan trebuie să revină la mănăstirea principală, pentru a-şi petrece iarna.
El are drept sarcină să-l asiste pe duhovnicul mănăstirii şi să slujească. În 1938, devine părintele duhovnicesc al comunităţii, dar şi al numeroşilor vizitatori şi prieteni ai mănăstirii. Renumită în întreaga lume, situată pe teritoriul controlat de Finlanda după cucerirea independenţei (1919 – 1920), Valaam era atunci un loc important de pelerinaj, mai ales pentru emigranţii ruşi şi pentru finlandezi.
Dar roata istoriei se întoarce încă o dată şi totul se schimbă în iarna lui 1938. Reluând ofensiva, U.R.S.S.-ul invadează o parte a Finlandei. În ciuda unei rezistenţe eroice, finlandezii cedează Carelia – bastion al Ortodoxiei, unde se găseşte mănăstirea Valaam – şi o parte din Laponia. Călugării de la Valaam sunt constrânşi la exil. Părăsesc malurile lacului Ladoga pentru a ajunge în centrul Finlandei, regiunea Heinavesi. Găsind o icoană a sfântului Serghei şi a sfântului Gherasim – fondatorii Valaamului – într-o fermă de vânzare, ei văd un semn al Providenţei şi se instalează aici. Insulă de pace şi singurătate, pierdută într-o regiune de păduri şi lacuri greu accesibilă, se naşte Noul Valaam. Dacă peisajul este superb, condiţiile de existenţă sunt foarte aspre. Locurile de cazare nu ajung să găzduiască cei 150 de membri ai comunităţii. La Vechiul Valaam, fiecare călugăr avea chilia lui. Aici, sunt uneori cinci în aceeaşi cameră şi unii dorm pe podea. În fapt, este mai puţin o renaştere decât o decadenţă pe care mănăstirea trăieşte. Comunitatea îmbătrâneşte primejdios şi novicii, foarte rari, nu sunt îndeajuns pentru a reînnoi forţele. La începutul anilor '40, din 127 de călugări 71 au între 70 şi 84 de ani, 49 între 60 şi 70 şi doar 7 mai puţin de 60 de ani! Pentru părintele Ioan, nu mai încape îndoială: profeţia episcopului Ignatie Brianceaninov despre călugării timpurilor din urmă este pe cale de a se împlini.
În octombrie 1947, egumenul de la Valaam moare şi părintele Ioan este chemat să-i urmeze. O cruce pe care nu şi-o doreşte, dar pe care este gata să o poarte din ascultare, cu ajutorul fraţilor şi al rugăciunilor lor. Din fericire pentru el, invocând motive canonice, episcopul de Kuopio respinge alegerea făcută de mănăstire. Spre uşurarea părintelui Ioan, un alt călugăr este ales.
Încă de pe atunci, stareţul îşi va împărţi timpul intre munca câmpului şi în pădure, celebrarea slujbelor, spovedanii şi bogata sa corespondenţă cu fiii săi duhovniceşti. Atât cât va fi în putere şi până la sfârşitul vieţii, el va scrie scrisori şi felicitări de Crăciun şi de Paşti. Adesea, după cum povesteşte Arhimandritul Pantelimon, el mai trimitea şi pâini sfinţite, medicamente făcute la mănăstire, obiecte personale, cum ar fi ceasul său de buzunar.
Ne-ar putea mira faptul că părintele Ioan vorbeşte aşa de des de hrană în scrisorile sale. Aceasta din cauză că la Valaam condiţiile de viaţă erau mai mult decât rudimentare. Aproape inumane. După război, foametea pusese stăpânire pe ţară. Bătrâni, la capătul puterilor, mulţi călugări încetau să se mai lupte. Neglijate, spaţiile în comun deveneau de nesuportat. Infirmeria era pradă gunoaielor şi mirosurilor pestilenţiale, bucătăria şi trapeza erau invadate de gândaci aşa de numeroşi, încât erau găsiţi şi în supă. Uneori, prin milostenia unei pensiuni sau a unor donatori externi, călugării, întocmai ca şi părintele Ioan, preferau să mănânce în chilia lor.
Viaţa nu era aspră doar la nivelul material. Era şi la cel comunitar. Aşa că mănăstirea, cu trecerea anilor, semăna tot mai mult cu un ospiciu. Ne putem imagina viaţa stareţului Ioan în mijlocul acestor bătrâni dintre care unii îşi pierdeau memoria, surzeau, înţelegeau totul pe dos, îi furau bastonul şi lucrurile, bârfeau egumenul, acuzându-l că psalmodiază ca un docher, scuipau în faţă pe matuşka ce spăla rufele, fugeau, treceau clandestin graniţa rusească în speranţa de a ajunge la Vechiul Valaam şi ajungeau în închisoare...
Toate acestea, fără a număra şi certurile interne dintre călugării nostalgici ai Vechiului Valaam şi pragmaticii dornici de a-şi termina zilele în Noul Valaam, disputele între partizanii calendarului iulian, folosit de Patriarhia din Moscova, si adepţii calendarului gregorian adoptat de Biserica finlandeză. Luptele interne erau prilejuite şi de probleme de jurisdicţie şi conflictele între Biserica Finlandei – subordonată Patriarhiei de la Constantinopol din 1923 şi preocupată de independenţa ei – şi Patriarhia de la Moscova, dornică de a lua iarăşi la sânul său vechea sa dioceză şi de a se reuni, fără autorizaţia episcopatului finlandez, cu mănăstirea Valaam. Între cele două biserici nu va exista comuniune până în 1957!
Înţelegem de ce, în aceste condiţii, stareţul Ioan se plânge de mai multe ori că nu are pe nimeni la mănăstire cu care să vorbească despre viaţa duhovnicească. Dar, în ciuda tuturor condiţiilor, el va păstra întotdeauna o atitudine foarte înţeleaptă şi echilibrată, mulţumindu-se să repete: „În general, orice se poate întâmpla în viaţă“. Duhovnic oficial al mănăstirii, recunoscut ca fiind un adevărat stareţ, Părintele Ioan va rămâne până la capăt fidel exigenţelor vieţii de obşte. În loc să se retragă în chilia sa, el se străduieşte din ascultare să asiste la slujbe, să lucreze cu ceilalţi. Însă anii trec si simte cum flacăra vieţii sale se stinge puţin câte puţin. Moartea călugărilor bătrâni sporeşte în jurul lui şi-şi petrece din ce în ce mai mult timp în cimitir. În 1956, întorcându-se de la o înmormântare, notează într-unui din carnetele sale: „În curând, foarte curând, trupul meu pământesc se va odihni într-unui din aceste coşciuge, va coborî într-o groapă rece şi va fi acoperit de nisip. Se va face o moviliţă pe vârful mormântului şi se va înfige în ea o cruce. Poate vreun suflet milostiv îmi va scrie numele pe o placă. Înalţi Părinţi care rămâneţi în această viaţă, vă rog, când veţi veni la mormântul meu, rugaţi-vă pentru sufletul meu cel păcătos!“
În scrisorile şi în carnetele sale, aluziile la propria sa moarte vor deveni din ce în ce mai frecvente. Sentimentele exprimate simt multiple, schimbătoare. Dorinţa de a trăi: „M-am privit în oglindă. (...) Ochii şi obrajii îmi sunt zbârciţi. Dar, lucru minunat, mintea îmi este încă puternică şi viguroasă“ (24 ianuarie 1957). Luciditatea: „Cu toate că mă simt foarte bine în trupul meu (...), a venit timpul să merg către cealaltă viaţă, cea veşnică şi fără de sfârşit“ (13 aprilie 1957). Spaima sfântă: „Când mă gândesc la viaţa veşnică, sufletul îmi este cuprins de spaimă. Este o mare taină (...). În general, este uşor să priveşti pe cineva murind, dar când vine vremea să mori tu însuţi, cât de greu este să suporţi vederea înfricoşătoare a veşniciei! Este absolut înspăimântător, pentru că noi nu ştim nimic din ceea ce este dincolo“ (17 noiembrie 1957 şi 12 ianuarie 1958). În sfârşit, acceptarea: „Chiar dacă încercăm să ne economisim forţele, nu vom putea scăpa legii morţii (...). Oamenii se deosebesc prin maniera de a muri. Pentru unii este greu, pentru alţii uşor; aceasta depinde de ce dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi“ (5 februarie 1958).

În zorii zilei de 6 iunie 1958, novicele Andrei, comisionarul mănăstirii, îl găseşte pe Părintele Ioan, şezând pe pat, încovoiat. Îşi dăduse sufletul Domnului. Unul dintre apropiaţii săi va scrie: „Înmormântarea lui a fost liniştită, simplă, modestă – aşa cum îi plăceau lui lucrurile să fie, şi aşa cum a fost el însuşi toată viaţa.“

Maxime EGGER

Ieroschimonahul Rafail Berestov - „Monarhia este orânduirea politică patriotică şi folositoare Bisericii“

Iubiţi Arhipăstori şi Păstori ai Bisericii Ortodoxe Ruse, mă adresez vouă, eu, nevrednicul monah Rafail Berestov.
Duşmanii mântuirii noastre, vrăjmaşii lui Dumnezeu, au trecut cu toată hotărârea la atac. Ei pregătesc unirea (cu „bisericile” eretice – n.n.) şi prin acţiunile lor decisive vor să direcţioneze Biserica Ortodoxă pe calea pieirii, calea unirii. Vremurile pe care le trăim sunt bântuite de diferite învăţături greşite şi tălmăciri teologice false, pentru că noi, oamenii, suntem loviţi de înşelare.
E o mare înşelare atunci când cineva vrea să şteargă dogmele. Este o foarte mare înşelare diavolească atunci când cineva vrea să şteargă hotarele bisericeşti. În ziua de azi aceşti oameni nu mai văd clar care ne sunt hotarele şi nu se supun nici canoanelor, nici dogmelor bisericeşti, întărite la cele şapte Soboare Ecumenice şi care sunt stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3, 15).
Este război, un război duhovnicesc, un război al satanei cu Dumnezeu dus prin Biserică, pentru a schimonosi adevărul şi pentru ca Duhul Sfânt, Duhul Adevărului să plece din Biserică atunci când se va săvârşi unirea cu ereticii. Pentru aceasta şi pregătesc ei acum unirea. Este prima etapă de unire a Sfintei Biserici Ortodoxe cu ereticii-catolici pentru a-l recunoaşte pe papă cap al Sfintei Biserici. Dar cum să fie ereticul pus cap al Sfintei Biserici?
Este o erezie catolică, papistaşă! Şi ca urmare – Duhul Sfânt, Duhul Adevărului va pleca din Biserică, şi toţi cei care îl vor primi şi îl vor pomeni pe papa, nu vor mai fi ortodocşi, ci eretici-catolici. Sau o vor face cu viclenie, zicând: „Pomeniţi-l pe patriarhul vostru“, iar patriarhul îl va pomeni pe papă. Este o mare viclenie. Dacă patriarhul îl va pomeni pe papă, înseamnă că el este catolic şi nu ortodox. Noi, însă, creştinii ortodocşi, nu-l vom pomeni pe patriarhul-catolic.
Mă adresez cu toată fermitatea, stăpânilor mei: mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. A bătut ceasul! Nu mai putem tăcea. Trebuie să spunem răspicat NU: un NU – ecumenismului! Un NU – unirii! Un NU – papismului! Un NU – catolicismului! Un NU – globalizării! Un NU – serghianismului! Un NU – renovaţionismului şi neorenovaţionismului!
Vă sfătuiesc să convocaţi Soborul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, fără acei ierarhi care sunt atinşi de erezii şi să osândiţi toate ereziile pe care le-au primit unii reprezentanţi ai Bisericii. Biserica este sfântă, de aceea în ea nu se pot conţine păreri greşite.
Faptul că reprezentanţii oficiali ai Bisericii vor la această etapă să se unească cu papismul şi să-l recunoască pe papa drept cap al Bisericii, este doar începutul căderii. În viitor ei, vrăjmaşii lui Dumnezeu, vrăjmaşii mântuirii noastre, nu se vor opri, vor vrea neapărat să se unească cu toţi cei auto-intitulaţi „creştini“. Şi nici după ce se vor uni cu toţi protestanţii, uniaţii, cu tot felul de monoteliţi, monofiziţi şi baptişti, care chipurile mărturisesc creştinismul, nu se vor opri. Fiindcă ei pregătesc „biserica“ satanei. Mai departe vor vrea unirea cu cu religia musulmană, cu religia satanistă iudaică, cu cea budistă şi chiar cu sataniştii de tot soiul şi cu vrăjitorii, după cum deja au practicat la adunăturile ecumeniste.
Aşadar, vă chem cu toată hotărârea, stăpânii mei, Preasfinţiţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, să apăraţi adevărul bisericesc. Nu se mai poate tăcea. „Nu avem unde da înapoi!“. A ne retrage înseamnă a pieri. Ştiţi oare că putem pierde Biserica Ortodoxă Rusă, după cum întreaga Europă a pierdut Ortodoxia. Ortodoxia se va duce în catacombe, ea va rămâne, învăţătura Ortodoxiei e de nebiruit.
Biserica lui Hristos este stâlp de nebiruit al adevărului (1 Tim. 3, 15), dar câţi oameni, câte milioane vor nimeri în labele diavolilor… Acum mă înţelegeţi?
Aşadar, vă chem pe voi, iubiţi Arhipăstori, să vă ridicaţi întru apărarea credinţei noastre ortodoxe, împotriva tuturor ereziilor şi dezbinărilor.
Dacă însă veţi tăcea şi nu vă veţi ridica întru apărarea Ortodoxiei, cu voi se va judeca Sf. Serafim de Sarov şi Hristos înfricoşător vă va acuza:
„Mie, nevrednicului Serafim, Domnul mi-a arătat că pe pământul Rusiei vor fi mari nenorociri. Credinţa Ortodoxă va fi călcată în picioare, arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi alte feţe duhovniceşti se vor lepăda de curăţia Ortodoxiei şi pentru aceasta Domnul îi va pedepsi cu asprime. Eu, nevrednicul Serafim, trei zile şi trei nopţi L-am rugat pe Domnul ca să mă lipsească pe mine de Împărăţia Cerească, iar pe ei să-i miluiască. Dar Domnul a răspuns: «Nu îi voi milui, pentru că ei învaţă învăţături omeneşti şi cu limba lor mă cinstesc pe Mine, iar inima lor departe de Mine stă...»
Orice dorinţă de a introduce schimbări în pravila şi învăţătura Sfintei Bisericii este erezie şi hulă asupra Duhului Sfânt, care nu se va ierta în veac. Pe această cale vor merge arhiereii pământului rusesc şi mânia lui Dumnezeu îi va răpune pe ei…“
Aşadar pocăiţi-vă, cât Domnul mai rabdă.
Poporul rus nu vă va susţine în lepădarea voastră. Veţi fi priviţi ca nişte trădători şi ca nişte iude. Şi doar acei Arhierei, care vor rămâne credincioşi Bisericii şi lui Hristos, vor fi în Biserica Sfântă, Ortodoxă.
Este necesar să fie convocat Soborul Ortodox Local, dacă reprezentanţii oficiali vor accepta al VIII-lea Sobor „tâlhăresc“, dacă vor primi ideile eretice de unire cu catolicii, dacă vor recunoaşte întâietatea papei şi a ecumenismului şi dacă vor încălca aşezămintele Apostoleşti în ceea ce priveşte faptul că preotul este bărbatul unei singure femei şi nu îi este permis să se însoare de două ori.
Acest sobor poate fi convocat de trei episcopi, sau de zece, sau de douăzeci… Aceasta va fi Biserica prigonită, însă noi, totţi creştinii ortodocşi, vom depune mărturie pentru ea. Credincioşii, care-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, vor rămâne în Biserică.
La Sfântul Sobor sabia credinţei va curăţa toate ereziile. Această Biserică va fi Sfântă, Adevărată, Biserica Ortodoxă a lui Hristos curăţită. Iar ereticii vor fi osândiţi şi alungaţi afară împreună cu toate ereziile. Acea „biserică“ a satanei, zidită de apostaţi, care nu se va smeri în faţa sfântului Sobor şi va recunoaşte întâietatea papei în Biserică, şi nu a lui Hristos, se va uni cu celelalte confesiuni. Această „biserică“ o să fie a lui antihrist, fiind acea desfrânată, care şade pe fiară (Apoc. 17, 3). Iată încotro se îndreaptă reprezentanţii oficiali ai Biserici, iată încotro merg – către satana.
Soborul Ortodox, format din episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi mireni, este un instrument canonic corect al Bisericii. Cu lama credinţei el curăţă toate rănile canceroase de pe trupul Sfintei Biserici Ortodoxe. Sfântul Sobor trebuie să osândească toate ereziile şi toate vătămăturile din conştiinţa omenească: şi sionismul, şi masoneria, şi socialismul, şi comunismul, şi democraţia ca fiind lepădări de Dumnezeu ce provoacă daune imense omenirii.
Din istorie cunoaştem că Împărăţia Ortodoxă nu a dăunat Bisericii şi omenirii, ci a contribuit la lărgirea împărăţiei şi întărirea Bisericii. Istoria demonstrează că Monarhia este orânduirea politică patriotică şi folositoare Bisericii. În Rusia Împăraţii erau persoane sfinţite. Monarhul este stăpân în casa sa şi el construia, nu distrugea şi nu provoca haos în propria ţară.
Iubiţi Arhipăstori, noi, preoţii ortodocşi, călugării şi mirenii vom fi cu voi, când vă veţi ridica întru apărarea adevărului şi vă vom susţine.
Aşadar închei şi vă zic direct, stăpânii mei, iubiţi episcopi, că dacă vreţi să vă mântuiţi, ridicaţi-vă, şi formaţi Soborul Local în Biserica noastră Ortodoxă Rusă. Chiar şi în taină, însă este necesar să fie format din câţiva episcopi, câţiva preoţi, diaconi, călugări şi mireni. E bine să fie reprezentanţi ai presei, jurnalişti, oameni credincioşi Ortodoxiei, pentru a da mărturie şi a povesti despre acest Sobor tuturor creştinilor ortodocşi.
Iertaţi-mă, iubiţi Prea Sfinţiţi, pe mine, păcătosul.
nevrednicul monah

Rafail Berestov

Mari duhovnici ai Rusiei - Ieroschimonahul Rafael

Ieromonahul Rafael Berestov este bine cunoscut în Biserica Ortodoxă Rusă.

În perioada sovietică, sfinţia sa şi-a petrecut peste douăzeci de ani nevoindu-se în celebra Lavra Sfintei Treimi a Sf. Serghie de lângă Moscova. Alţi zece ani i-a trăit apoi în mănăstirile ortodoxe din Abhazia (Caucaz). După ce a petrecut câţiva ani în mănăstirea Valaam, Părintele Rafael a plecat o vreme la Muntele Athos, întorcându-se în cele din urmă la mănăstirile din Abhazia.
Mic de statură, fără barbă, Părintele Rafail nu arată nicidecum precum un călugăr ortodox tradiţional. Cu toate acestea, este binecunoscut pentru viaţa lui duhovnicească şi pentru lupta pe care o duce pentru valorile tradiţionale ale Ortodoxiei.